CONTRIBUTORS

Maxim Belciug. Maxim Ghitarist

Dramatizare după un concert cât se poate de real.

Un fel de motto: La celebrul concert pentru Bangladesh de la Madison Square Garden, din 1971, Ravi Shankar și-a făcut apariția pe scenă cu sitarul său și a început să scoată tot felul de sunete ciudate, dar interesante. La un moment dat s-a oprit, iar sala a izbucnit în urale. Când liniștea s-a coborât din nou, a luat microfonul și a spus: Dacă v-a plăcut atât de mult acordajul sitarului, sper să vă placă și ce am să vă cânt! 

În mica sală a Teatrului de Artă e semiîntuneric. Atmosferă, chestii, să vezi mai bine rozul. Cum care roz? Rozul vieții. La vie en rose, n’est pas? Câteva spoturi sunt concentrate undeva în mijlocul scenei, unde se află un scaun, o cutie de chitară, un microfon și o boxă. Artistul se lasă așteptat… Nu foarte mult. Așa, cât să fie șic. Într-un final își face apariția, șovăielnic, de parcă ar păși pentru prima dată pe o scenă. E doar o impresie. Are în mână o tabletă și două telefoane. Ne mai cere îngăduință un minut, jumătate de minut, pentru a pune în ordine tehnologia. Îi lipsește un cablu, dar nu-i bai. Va prelua microfonul sunetul chitarei acustice. Începe. Degetele cu unghii lungi aleargă frenetic pe corzile din nailon, iar instrumentul răspunde prompt la comenzi. Nicio scârțâială, niciun zgomot nelalocul lui.

Maxim Belciug. Maxim Ghitarist
„Artistul se lasă așteptat… Nu foarte mult. Așa, cât să fie șic”

După câteva minute se oprește. Sala e mută, ca la un concert simfonic, unde nu se aplaudă între părțile aceleiași lucrări. Artistul își drege vocea și, cu aceeași șovăială cu care și-a făcut intrarea în scenă, citește numele pieselor pe care le interpretase, de pe partitură. După care acordează chitara și atacă o piesă de Bach. Nu înainte de a ne spune că e, de fapt, o transcriere pentru pian a cuiva, sorry, n-am reținut numele și nici nu sunt atât de cult în cap încât să fi auzit de el în prealabil. Sunetele prind din nou curaj și se înlănțuie ca într-o toccată. Nu tocană, atenție! Deși, poate că ar merita dezbătută o atare ipoteză: similitudinea dintre muzica lui Bach și o tocană.

Maxim Belciug. Ghitarist
„Sunetele prind din nou curaj și se înlănțuie ca într-o toccată.”

Se sting reverberațiile ultimei note și, din nou, sala e mormânt. Îmi vine să strig la ei, hei, la concertele astea se aplaudă după fiecare piesă!, dar ceva mă reține. Dacă știu oamenii ăia mai bine? El ridică ușor o sprânceană, de fapt ghicim că asta se întâmplă în spatele unei șuvițe rebele din claia sa de păr creț ușor încărunțit, și aruncă o privire peste ochelari: sunteți supărați? Sau v-am supărat eu? Sper că nu… Pare că dă să atace următoare piesă, dar se oprește. Privește în gol câteva clipe, după care se întoarce către sală și spune, tot peste ochelari: știți, mă tot gândesc de ceva vreme, am vorbit și cu cei de-aici de la teatru… oare cu toate nenorocirile astea din jurul nostru, e ok ca pe noi să ne preocupe lucruri ca muzica, teatrul, arta? Nu știu, nu am un răspuns, vă mulțumesc din suflet că sunteți aici, dar mie gândul ăsta nu-mi dă pace…

O nouă acordare a instrumentului, îi scapă degetele în câteva flajolete, așa, de control, dar mă entuziasmez degeaba. Urmează altceva, o piesă melancolică, care mă duce cu gândul la o prarafrază după Beatles: Why my guitar gently weeps? Superbă, iar la final, aplauze. Ca o descătușare. Când palmele neostoite se opresc, zâmbește, pentru prima oară și ne întreabă, fără a aștepta vreun răspuns: știți la ce mă tot gândesc de câteva minute bune? Tăcere în sală, se aude praful cum se așterne la loc pe podea. Mă gândesc că nu știu cine m-a pus să-mi iau pantalonii ăștia azi pe mine (niște jeanși roșu putred), pentru că alunecă pe ei chitara ca naiba! Am încercat s-o dreg cu pielea asta de căprioară, dar nu merge. Vă spun asta ca să știți ce gânduri se luptă în capul meu în timp ce încerc să mă concentrez pe ce am eu de făcut aici…

Nu știu exact cât de violentă e confruntarea gândurilor din capul lui, cert e că nu reușesc să-l perturbe într-un mod observabil de către public.

Și scaunul ăsta scârțâie, adaugă el, în timp ce-și acordează din nou chitara! Mi-a plăcut cum arată, dar nu m-am gândit că scârțâie în halul ăsta. Dar acum n-avem ce-i face, mergem înainte. Și gata, nu vă mai spun nimic… Nici nu mai știu câte piese a cântat în continuare, neîntrerupte decât de aplauzele generoase ale sălii. În rest, conform promisiunii, niciun cuvânt! Până când, are o mică revelație: hm, am uitat să vă mai spun ce-am cântat… știți de ce iubesc ca un nebun muzica asta? Pentru că muzica nu are gânduri!

Din nou Bach, două mici fragmente, dar gândurile mele fugeau cu ce ne spusese mai devreme… muzica nu are gânduri… Mai precis, cum vine asta? Nu-ți lasă loc în cap pentru niciun gând, umple tot spațiul? La asta se referă? Sau ea e ne-gând, opusul gândului, ceva concret, deși nepalpabil, dar repetabil… Am zâmbit din nou când ne-a rugat să-l anunțăm când se scurge o oră și douăzeci de la începutul recitalului, ca să nu depășim cumva ora fatidică.

Desigur, n-a îndrăznit nimeni să-l întrerupă. Din public, mă refer. A făcut-o însă un „paznic de noapte”, care a aprins lumina în sală și, cerându-și mii de scuze, l-a rugat să încheie. Și a făcut-o, apoteotic. Când ne-a spus că va fi Tarega, am sperat din tot sufletul să fie „Nopțile din Alhambra”, dar a fost altceva, poate la fel de spectaculos, mai ales că avea și niște variațiuni proprii, dar cu mult mai mică încărcătură sentimentală pentru mine.

Acesta a fost recitalul de duminica asta, 21 ale lui noiembrie, anul de grație 2021, al lui Maxim. Maxim Belciug. Ghitarist. Pe care l-am revăzut după 35 de ani. A fost ca și cum m-aș fi trezit după una din nopțile fără număr  pe care le-am petrecut împreună, ascultându-i muzica și șlefuindu-ne reciproc gândurile. Pe vremea aia nu ne gândeam, sau cel puțin eu, că muzica nu are gânduri…

Nota B365.ro: Mulțumim, Radu, e maxim cu tine la concert! Drept e că și la teatru e:


Recomandarile noastre

Parteneri

Poti citi si:
Close
Back to top button