Măsură drastică luată de un Carrefour din Băneasa în urma plângerilor unor clienți sensibili

Deunăzi nu mai este chiar un cuvânt deseori folosit în limba română, dar eu n-am cum să-l evit pentru că fix deunăzi am trăit, aici în București la un Carrefour din Băneasa, mai puțin iluminata experiență pe care urmează să v-o povestesc. Pentru cei care nu s-au întâlnit niciodată cu aceste cuvânt, fie pentru că au anturaje diferite, fie pentru că nu le-a fost pus în destin, cuvântul deunăzi înseamnă zilele trecute, nu de mult timp sau acum câteva zile.

Aici la noi pe cartier, i-aș spunea Băneasa ca să nu-și facă lumea impresii financiare greșite despre mine dacă spun că stau pe Nordului, deși ele, credeți-mă, pot fi deosebit de greșite, există un Carrefour pe Nicolae Caranfil. Am mai scris într-un articol, Caranfil îl chema pe domn, nu Caramfil, cum e trecut pe tot bulevardul.

Și m-am prezentat deunăzi la sediul acestui supermarket, deși mai corect ar fi deunăseară, în vederea achiziționării unei serii de dulciuri, nevoie survenită pe fondul poftelor mai multor oameni din casă. În speță, lumea și-a dorit chestii pe bază de ciocolată, spre dezamăgirea mea care sunt mai vanilla boy, așa.

Chiar dacă Mega e mai aproape, am ales Carrefour pentru că, între noi fie vorba, mi s-a luat de selecția de dulciuri pe care mi le permit de la Mega, selecție care e la fel de ani de zile. Trăiesc chiar o profundă dezamăgire de câteva săptămâni, după ce am remarcat că tot aceleași înghețate le vând și anul acesta. Mie îmi place foarte mult înghețata. E viața mea.

În plus, la Carrefour, e o chestie excepțională care dă, așa, un iz de civilizație procesului de cumpărare. Lângă casele de self pay, adică alea unde scanezi și plătești singur, se găsesc niște recipiente de plastic în care oamenii pot lăsa măruntul pe care îl primesc ca rest atunci când plătesc cu numerar. Mărunt la liber, să zicem, gratis. Am apelat de câteva ori la ele.

Chestia mi se pare foarte mișto, pentru că dacă, de exemplu, ai de plătit o sută de lei și 16 bani, iar tu ai doar două hârtii de o sută de lei la tine, poți să iei de acolo 16 bani și să eviți, astfel, să-ți umpli buzunarele de bancnote mici și monede. Mie, personal, mi-ajunge să știu eu că sunt sărac, n-am nevoie să îmi mai clopoțească și monedele prin pantaloni să mă știe tot cartierul. Că doar în alea goale fac monedele zgomot.

Am cumpărat ce aveam de cumpărat și m-am dus la casă. La Carrefour-ul respectiv sunt doar case selfpay. Am scanat, am introdus bancnotele și mi s-a dat restul, adică mi s-a revărsat un ciorchine de monede în buzunarul, nu știu cum să-i zic altfel, din partea din față a casei. Suma pe care o aveam de plată nu presupunea doar câțiva bani peste valoarea bancnotei mele.

Mă șprițasem un pic, chipurile ca să sărbătoresc că am terminat de scris o poveste, așa că inițial am pus pe seama alcoolului incapacitatea mea de a identifica recipientele în care să pun restul metalic. M-am uitat la casa unde eram eu, nimic. La cea de lângă, la fel. La cele de pe partea cealaltă, nici acolo.

Tot timpul în zona respectivă există un angajat care ajută cumpărătorii și care ne aduce țigări din vitrină. M-am uitat la dumnealui și l-am întrebat: Unde sunt ălea de punem monedele? Că nu le mai văd. Dumnealui mi-a răspuns: Aaaa, păi nu mai sunt, că s-au făcut reclamații de către clienți. Reclamații că ce? Am întrebat eu. Că unii oameni își plăteau cumpărăturile cu ele.  

Io și nebăut aș fi rămas ușor perplex. Oricum sunt din ce în ce mai perplex ca stare naturală, că mi se pare un mecanism de apărare sănătos. Vorbesc de o perplexitate caldă, blajină, nu una bazată pe șoc. Deci niște clienți au văzut alți clienți folosind monedele respective ca să-și plătească cumpărăturile și au fost deranjați de treaba asta, atât de deranjați, încât au făcut reclamație să se ia recipientele respective.

Evident că primul lucru care-mi vine la gură e judecata, înjurătura preferată a speciei umane. Dar apoi, dacă stau să mă gândesc, oamenii cu un grad de sensibilitate așa de ridicat, astfel încât echilibrul lor emoțional le poate fi zdruncinat de câteva monede luate de altcineva ca să-și plătească cumpărăturile, oamenii aceștia au nevoie doar de compasiune și rugăciune.

Așa că haideți să ne rugăm împreună pentru dumnealor în speranța că vor realiza că e prea puțin probabil ca cei care au recurs la monedele de rest să nu fie zgârciți sau avari, ci chiar să aibă nevoie de banii ăia pe care alți oameni îi lăseseră acolo voluntar. Să ne rugăm pentru îngăduință în general. Ca să nu mai spun că în recipientele respective puteau fi maxim cinci lei. Asta, așa, într-un caz extrem. Și da, sunt oamenii în toate cartierele din București care, din lipsa a câtorva lei, nu au o pâine pe masă. Eu văd la supermarcheturile din zonă oamenii de toate vârstele care chiar nu duhnesc a bani.

Cam atât pentru astăzi de aici. În rest toate bune și frumoase, noaptea încă e frig, iar pilota de vară e cu mine și mă susține în demersurile mele artistice sau distructive. Doamne ajută și Doamne ferește, măruntul bugetul îl crește. Adișorul Demonetizatorul.

Sursa foto Carrefour: Dreamstime