„Masochismul văicăritor” sau ce au doar bucureștenii în calorifere (iar americanii mor de ciudă)

11 ian. 2021
392 Afișari
Oana Titică

Ce ne identifică pe noi, ca popor? Când stai întins pe canapea, bloc de gheață sub șase pături, că iar e nush ce avarie și e friguț în casă și contemplezi lustra în timp ce îți scoți scame din buric, ce element identitar îți vine în minte prima dată, când te gândești la atributul de a fi ‘român’? 

Așa cum francezii au sexul și prăjiturelele, britanicii au umorul, ceaiul și bețiile în șanț, rușii au vodca, hainele de blană și ceva sortiment de oligarhie, iar americanii au obezitatea și cultul vedetei, ar trebui să avem și noi ceva prin care să fim identificabili. Unii ar spune că ne identificăm prin anumite preparate culinare –  dar nici alea nu sunt ale noastre!!! vor zice criticii – sau, ceva mai vizibil – prin frumusețea femeilor. În prima lui vizită în România, scriitorul Irvine Welsh a mărturisit echipei de la editura care îl invitase că nu-i vine să creadă unde a ajuns, că poate ăsta e Raiul, fiindcă oriunde se uită vede doar femei superbe.

Anumite cercuri de psihanaliză care și-au bătut capul cu asta spun că ceea ce ne-ar uni identitar pe toți este invidia (de cele mai multe ori, ascunsă în inconștient și transformată în cu totul altceva când iese la suprafață – dar despre asta într-un episod viitor).

Scurtă introducere în „masochismul văicăritor”

Eu aș vrea să propun, totuși, o altă trăsătură, pe care mi se pare că o purtăm în suflet și în acțiuni cu mândrie – și anume ‘masochismul văicăritor’.

Spre deosebire de masochismul clasic (ăla afectiv, nu ăla în care te plesnește soțul peste fund – btw fetele care citesc această rubrică, există un film nou, complet nesolicitant intelectual, cu un italian superb, se numește 365 Days și îl puteți lăsa să ruleze pe fundal la televizor în timp ce citiți Darwin sau ceva), ‘masochismul văicăritor’ e ăla transformat în un motiv de laudă, deghizat pe alocuri în martirism, la care e important să fie părtașă cât mai multă lume, astfel încât la finalul văicărelilor, ruda/prietenul care ți-a ascultat povestea să cadă în genunchi plin de admirație.

De exemplu: oamenii care îți spun câtă treabă au, ca să îi mângâi pe cap și să le spui ce eroi moderni sunt (am atâta de muncă, m-am trezit la 5 dimineața, am dat de mâncare copiilor, m-am dus la muncă etc etc). 

Sau cei care se plâng încontinuu ‘m-am săturat cu măștile astea, nu pot să respir, ce pana mea ne pun ăștia să purtăm mască afară’?, apoi îi vezi încolonați cu mască pe viscol torențial, cu măștile ude fleașcă, pe care le poartă cu mândrie și furie în același timp. Ei chiar știu că inclusiv medicii spun că masca udă nu are nici un sens, pot gândi și ei această chestie, dar cu toate astea, masochismul văicăritor e mai important decât a avea o viață bună.

Însă preferata mea personală, după cum știu fanii înfocați ai acestei rubrici (respectiv mama și încă o prietenă), este povestea cu apa calda și căldura în București. Am citit, tot pe acest site, săptămâna trecută despre filoamericanismul nostru – m-a amuzat faptul că suntem singura țară în care JR Ewing a fost perceput ca personaj pozitiv – și adevărul e că, așa cum a remarcat o prietenă, românii au abilitatea fantastică de a prelua tot ce vine de la americani (ex: veganismul și helicopter parenting sau cum se numește chestia aia de îi supraveghezi fiecare mișcare copilului și îi spui în fiecare secundă că el e cel mai tare), dar nimeni nu preia modul în care americanii își apără drepturile. 

Dârdâitul resemnat

Ca exemplu extrem, dacă un american alunecă pe trotuarul din fața casei proprii și își rupe piciorul, în secunda doi a dat în judecată statul. Orice i se pare abuz este contestat prin acțiune. Imaginați-vă un cartier din Los Angeles, cu case splendide înșiruite, în mijlocul cărora s-ar ridica brusc un bloculeț cu termopan. Vă imaginați scenariul în care californienii locatari ai străzii ăleia zic ‘Nțuț, așa e la noi la americani! ce să îi faci, sigur au luat ăștia o șpagă ceva…’  și s-ar resemna să vadă un bloculeț oribil de fiecare dată când ies pe prispă, ani la rând? Eu îmi imaginez mai degrabă că s-ar duce cu furci și topoare să dea blocul jos sau, cel mai probabil, ar începe un proces și ar câștiga.

De aceea, letargia noastră referitor la situația cu căldura în București este ceva ce ar putea fi studiat de antropologi și psihanaliști. Singura tentativă de protest a fost anul trecut, pe vremea lui Firea, protest care nu a reușit să adune mai mult de câteva zeci de participanți. De ce nu suntem în stradă? (Că e friguț? Și acasă e friguț. Că e incomod?) De ce nu se face scandal nici măcar pe internet? (Citiți comentariile de pe Facebook în postările primarului – Da, măi, săracul Nicușor, ce să facă și el dacă sunt stricate țevile?!?!?!) WHAT? ‘Așa e în România, atâta putem noi.’, mi-a spus o vecină zilele trecute în timp ce încerca să își îndese bichonul în lift. De ce nu doarme presa pe preș la Elcen să afle ce se întâmplă?

Americanii au dat lumii niște chestii superbe, pe care le-am preluat ca atare și care ne fac viața mai bună  – Beyonce, Jennifer Lopez, KFC – dar dacă ne uităm atent, ei ne pot învăța și că putem să ne ocupăm singuri de problemele locale. Că în cele 10 minute pe care le petrecem postând pe facebook (‘Vai, incredibil ce vremuri trăim, ce bine că l-a blocat Zuckerberg pe Trump’ – sau ceva cu încălzirea globală sau ce probleme majore sunt la modă în ziua respectivă), putem să scriem o petiție primăriei locale să repare un coș de gunoi stricat în fața scării. Sau o bancă. Sau să mai vopsească o trecere de pietoni.

Uneori chiar funcționează. Și vă garantează blonda că o să vă facă viața mai frumoasă.

Nota b365.ro: Până rezolvăm cu petiția, trebuie să ne descurcăm cu ce avem. Oana  s-a gândit, printre altele, la nevoia omului de duș. Și a scris aici 8 pași pentru a vă spăla cu succes când nu aveți apă caldă

 

 

Cookies