Martoră la o criză de nervi în masă, în centrul Bucureștiului. De ce suntem în fight mode în orașul cu capcane de șobolani urcate în copaci, să facă parkour

Toamna în Capitală nu înseamnă doar plimbări romantice prin foșnet de frunze, paltoane de culoarea prunei – precum cele ale Prințesei de Wales – și Pumpkin Spice Lattes ci și, deseori, așa cum s-a întâmplat weekendul trecut, la un maraton în București, căderi nervoase și zbierete.

A fost iar maraton în București

Duminică dimineață m-am trezit foarte devreme într-o liniște mormântală. Asta, în weekenduri, la mine în cartier înseamnă un singur lucru – urmează maraton în câteva ore, iar acum se închis străzile. M-am ridicat din pat debusolată, fiindcă tocmai mai avusesem un maraton weekndul trecut, cu scenă cu muzică la maximum & tot tacâmul. Rar avem două maratoane în două weekenduri consecutive.

Provocarea era următoarea: trebuia să ajung de acasă până în Victoriei, în scop de muncă, la Grădina Muzeului Antipa, unde se organiza un târg cu meșteșugari. Șansele să iau mașina erau zero (totul era blocat), așa că m-am grăbit spre metrou, cu un rucsac de 10kg în spate. M-am uitat în oglindă, mi-am spus „doamne, ce deșteaptă ești!”, mi-am transmis singură un pupic în aer și am plecat spre stația Muncii.

Am ajuns la metrou fleașcă de transpirată și, posibil, cu o nouă formă de cifoscolioză de la rucsac, dar mulțumită de decizia luată.

Am ieșit 20 de minute mai târziu la Victoriei, unde mulțumirea a pălit brusc: Calea Victoriei era traversată de un șuvoi de maratoniști, cât vedeai cu ochii. Plin de alergători, și în jos spre Amzei, și în sus spre Arcul de Triumf. La trecerea de pietoni, lumea părea că așteaptă de mult timp și nu era nimeni să îi dirijeze pe cei care doreau să traverseze.

Râul de maratoniști, cu un debit considerabil, despărțise orașul în două. Precum capitala Ungariei are Buda și Pesta, noi acum aveam Bucu și Rești. În Bucu, unde trebuia să ajung eu, era Muzeul Antipa, iar în rest eram toți pietonii ieșiți din metrou.

Cum poți traversa perpendicular un maraton în București?

Maratoniștii curgeau necontenit și nici un gol de aer generos, pe unde să pătrundem, nu părea că se va forma curând. Un domn s-a așezat pe un bolard și a început să mănânce covrigei. Un pieton nervos și-a luat inima în dinți și s-a aruncat în traversare în puhoiul de alergători, împingându-I și îmbrâncindu-se – fiind la un pas atât să cadă în dinți, cât și să își ia un fel de bătaie involuntară – un maratonist s-a trezit cu el în față și, din reflex, l-a împins. Spiritele s-au încins, s-a zbierat de două-trei ori „NU PUTEȚI ȘI VOI SĂ AȘTEPTĂM PÂNĂ TRECEM?!!?!” „ATÂTA NESIMȚIRE.”, iar conflictul părea la un pas de escaladare, când lumea s-a liniștit și a continuat să alerge.

Două doamne cu deux pieces-uri, păr făcut permanent și voce pițigăiată au decretat „EEEI DRAGĂ, CÂT SĂ MAI STĂM AICI?”, au prins un gol de aer între alergători și au trecut.

Răsuflând ușurate că au ajuns în partea cu Bucu, au început și doamnele să țipe „BINE DRAGĂ CĂ V-AȚI FĂCUT TOȚI ALERGĂTORI, VĂ ARDE DE ALERGAT, N-ARE ȚARA DESTULE PROBLEME”.

Când debitul maratonist s-a rarefiat, am pătruns și eu.

De la ce această încrâncenare?

Și în timp ce mergeam agale spre Antipa, în urlete de succes sau încurajare (o doamnă alergătoare a început să strige din senin „BUCURIEEEE!!!” – jur, era o femeie la vreo 40 de ani – am crezut că a izbucnit o grupare preșcolară la serbare), mi-am dat seama că, poate, starea asta permanentă a noastră de nervi nu e de la Ceilalți.

În Toamna Vrajbei Noastre, toți din oraș pare că suntem constant la un prag de criză psihotică și că suntem mereu împărțiți în câte două tabere spontane, în conflict permanent – bicicliști vs. șoferi, dreapta vs. stânga, iubitori de Bolojan vs. neiubitori, etc., completați voi. Ne sare țandăra la cea mai mică chestie pe stradă. Și poate ăsta e modul nostru de reacționare în fața atâtor ani de abuzuri și tâmpenii ale autorităților, care ba ne fugăresc cu amenzi că am amestecat Umedul cu Uscatul, ba ne amenință că iar ne cresc taxele, deci va trebui să muncim MAI MULT – dar nu pentru noi, nuuuu! – ci pentru Bugetul de Stat.

Apoi ne ceartă că nu înțelegem (în capul lor, noi, cetățenii, suntem o masă amorfă cu IQ net inferior clasei politice), că ei doar încearcă să repare DEZASTRUL pe care l-au făcut administrațiile precedente.

N-ar putea să îl repare, totuși, tot „cine ne-a lucrat aici?!”

PS: în fotografia de mai sus e o cutie cu otravă pentru șobolani, din acelea pe care le montează Compania Eco Igienizare a Primăriei prin oraș. Aceasta „caserolă”  e de vreo câteva săptămâni pe Bulevardul Unirii, legată cu sârmă de un copac – pesemne, pentru șobolanii care fac parkour (sau alt sport cu sărituri)?

Sursa foto București, Calea Victoriei: Dreamstime