Marile necazuri istorice ale Primăriei Capitalei în chestiunea sediului. Unul a fost devastat de precupeți, atât de supărați încât au aruncat arhiva în Dâmbovița

Până în anii ’50, când Primăria Bucureștilor și-a stabilit sediul în Palatul de lângă Cișmigiu, instituția care administrează viața bucureștenilor nu a avut o reședință a ei.

S-a tot mutat din loc în loc, a închiriat sau a cumpărat clădiri care să-i reprezinte importanța. În vara anului 1865, una din ele, aflată lângă malul Dâmboviței, a căzut pradă tutungiilor și precupeților, nemultumiți de o ordonanță dată de Primărie, revoltă soldată cu moartea a 20 de bucureșteni. 

De câte ori mai vedeți lume revoltată, cu pancarte și strigături, în fața Primăriei Bucureștiului, să știți că, în trecut, s-au întâmplat tulburări și mai mari.

De-a lungul timpului, bucureștenii au tot strigat “Hoții, Hoții”, zaverele fiind înăbușite prin forță armată. 

De la ce a pornit revolta precupeților și cum s-a dus Arhiva Primăriei pe apa Dâmboviței

De pomină rămâne răzmerița din timpul lui Alexandru Ioan Cuza, 3/15 august 1865, pornită de la o ordonanță a Primăriei Capitalei prin care era interzis comerțul ambulant, negustorii fiind obligați să închirieze gherete.

În plus, și comercianții de tutun erau nemulțumiți de Legea Monopolurilor, prin care își vedeau amenințate interesele. Așa că, pac la răsboiu’, “la rivoluție”.

Revolta precupeților și istoria Primăriei Bucureștiului, care n-a avut un sediu, o casă a orașului, așa cum au toate capitalele Europei, decât abia târziu, în anii ’50, mai jos.

Primăria a funcționat chiar și în Hanul lui Manuc 

(Sursa, Constantin C. Giurescu,

În “Istoria Bucureștilor”, Constantin C. Giurescu scrie, la paginile 660-664 ale ediției publicate de editura Vremea în anul 2009, despre complicata relație a primăriei Capitalei cu un sediu: 

Sediul autorității superioare orășenești n-a fost mereu în același loc, în aceeași clădire. Bucureștii n-au avut, în veacurile trecute, o casă a orașului, care să fie o podoabă și o mândrie a lui, așa cum sunt frumoasele Hotel de Ville în orașele franceze sau Rathaus în cele germane. “Județul”, în epoca veche, Președintele Sfatului Orășenesc sau – cum se spunea în epoca Regulamentului Organic – al “maghistratului”, primarul a stat pe unde s-a nimerit, în diferite case, luate cu chirie sau cumpărate. La un moment dat sediul PMB era Hanul lui Manuc. Numai în 1842, arhitectul Xavier Villacrosse construiește o clădire pentru Sfat, la capătul dinspre Piață al străzii Bazaca. Dar de-abia instalat aici, Sfatul trebuie să se mute iar, deoarece Focul uriaș din 1847 nu cruță nouă clădire. După ce stă câtva vreme pe latura cealaltă a pieței, într-o clădire care dă pe Ulița Magistratului, revine la capătul străzii Bazaca, lângă malul Dâmboviței, într-o casă veche, cu etaj. 

Primăria Bucureștiului a avut sediul și într-o casă de pe Ulița Colței, în mijlocul orașului, în “Văpseaua de Roșu”.

Această clădire-sediu de Primăria Capitalei este cea care a  fost atacată și devastată de precupeții nemulțumiți la 3/15 august 1865. Atunci, „arhiva a fost azvârlită pe fereastră, o parte căzând în gârlă – și se produce vărsare de sânge, armata trăgând în plin. Opoziția și numeroșii dușmani ai lui Alexandru Ioan Cuza doreau să-l răstoarne pe Domnitorul Unirii.”

În București a fost răspândit un apel prin care toți cetățenii erau chemați să-și ia armele pentru a se apăra de “hoții privilegiați”

În studiul “Frământări Politice în București în a doua jumătate a sec. al XIX-lea”, studiu publicat de mmb.ro, Ștefan Ionescu descrie acele momente tumultoase din istoria Bucureștiului:

La 3 august 1865 a fost, ca să zicem așa, o repetiție generală a complotului “monstruoasei coaliții”, ce avea să ducă la abdicarea lui Al. Ioan Cuza, peste câteva luni, la 11 februarie 1866 (…). Momentul dezlănțuirii tulburărilor a fost ales imediat după plecarea lui Cuza la Ems, în Prusia, pentru a-și îngriji sănătatea. Din noianul de nemulțumiri, determinate și de situația grea financiară în care se găsea țara ca urmare a reformei agrare, adversarii Domnitorului au ales pe cele mai simple. Printr-o ordonanță a Primăriei Capitalei era interzis comerțul ambulant, negustorii fiind obligați să închirieze gherete.

O altă serie de nemulțumiri era determinată de legea monopolurilor, prin care negustorii de tutun își vedeau lezate interesele lor. Cu câteva zile înainte de izbucnirea turburărilor, fusese răspândit în oraș un apel prin care toți cetățenii erau chemați să-și ia armele pentru a se apăra de “hoții privilegiați”.(..). Răzmerița precupeților și a tutungiilor agitați de opoziție n-a durat prea mult. Ei s-au năpustit asupra gheretelor, distrugându-le sau dându-le foc și, apoi, s-au îndreptat către localul Primăriei ce se afla, pe atunci, în gura Pieței Mari; l-au devastat iar arhiva au aruncat-o în Dâmbovița.

Cum această ispravă anarhică la care, bineînțeles, se asociaseră și haimanalele orașului, putea să se întindă și să degenereze, generalul Em. Florescu, ministrul de interne, interveni cu forța armată. Mulțimea, care era înarmată mai mult cu ciomege, cuțite și pietre, decât cu puști, se afla în derută, fără putere. Dar, fiindcă se încăpățânase să reziste, armata a deschis focul asupra ei. Au rămas pe caldarâm vreo 20 de morți și mai mulți răniți. Atacatorii au fugit care pe unde au putut și, după vreo 3 ore de luptă și haos, totul s-a liniștit și ordinea s-a restabilit.

A doua zi, pe 4 august, imediat după potolirea răzmeriței, generalul Florescu, se adresa cetățenilor Capitalei printr-un comunicat, liniștitor, în care spunea: Prin proclamația mea de ieri vă arătam că grație atitudinii ce voi ați știut a păstra, precum și patrioticei energii a trupelor din garnizoană, ordinea a fost restabilită și perturbatorii arestați și dați pe mâna justiției. Fiți liniștiți, guvernul va fi în stare întotdeauna la orice împrejurare a menține ordinea. A trecut timpul când străinul restabilea ordinea în țara noastră”. 

1882, Primăria a cumpărat și s-a mutat în casa bogatului vistiernic Ion Hagi-Moscu. Clădirea avea curte mare, grădină și vie

În 1882, când primar era Dimitrie Cariagdi, Primăria cumpără o veche casă boierească, aceea ridicată îndată după 1810 de vistiernicul Ion Hagi-Moscu, și-și instalează acolo serviciile. Casa, cu parter și etaj, situată în Ulița Colții, la no 40, adică -zicem azi- pe marele teren din colțul de nord-est al Pieței N. Bălcescu (azi a Universității), unde a fost instalat Circul de Stat (vechiul local), avea o curte mare, grădină și vie, totul înconjurat cu zid. Aici a rămas Primăria până în 1912, când construcția a fost dărâmată, iar serviciile au fost mutate în imobilul din Calea Călărași, colț cu Calea Văcărești, unde, într-o clădire mai mică, funcționase și în 1842, înainte ca arhitectul Villacrosse să fi ridicat localul din str. Bazaca, cel care a ars în Marele Foc. (Sursa: Constantin C. Giurescu, “Istoria Bucureștilor”, pg. 660-664, editura Vremea, 2009).

Dimitrie Cariagdi a fost primul primar care a condus Bucureștiul, capitală a unui stat independent. A inaugurat lucrările pentru rectificarea Dâmboviței alături de Carol I, cu o cazma de limbă de argint și coadă de abanos

Dimitrie Cariagdi (1815-1893) a condus Primăria în perioada decembrie 1878- noiembrie 1883, fiind unul din cei mai longevivi primari ai Bucureștilor și cel care a schimbat fața orașului. Cea mai importantă realizare a primarului Cariadgi a constat în obținerea unui credit de 15 milioane de lei pentru rectificarea și canalizarea Dâmboviței, râu nărăvaș care ieșea din matcă și inunda frecvent Bucureștiul.

Constantin Bacalbașa descrie, în “Bucureștii de altădată”, inaugurarea lucrărilor de amenajarev a Dâmboviței:

În ziua de 2 noiembrie 1880 au început lucrările pentru rectificarea Dâmboviței. Erau de față Domnitorul, colonel Dabija, ministrul de lucrări publice, d. Cariagdi, primarul Capitalei, alte notabilități și un foarte numeros public. După discursul Primarului și răspunsul Domnitorului, o lopată cu care acesta, făcând câțiva pași înainte, ridică o cantitate de pământ. Lumea izbucni în urale și imediat lucrătorii, înșiruiți pe amândouă rândurile, începură lucrarea. Domnitorul ridică cea dintâi bucată de pământ cu un obiect de artă: limba era de argint și coada de abanos de care era încovoiată o lamă iarăși de argint. Pe limbă era scris: “Casma întrebuințată la începerea lucrărilor Dâmboviței în ziua de 2 noembrie 1880, sub domnia lui Carol I. Președinte al Consiliului de Miniștri, I. C. Brătianu. 

Abia în perioada interbelică, Primăriile de sector își construiesc sedii-palate

După Primul Război Mondial, când s-au înmulțit primăriile de sector, în imobilul PMB din Calea Călărași a rămas Primăria de Negru. Cea de Galben și-a construit, în piața Amzei, în 1935-1936, un frumos sediu, cuprinzând, pe lângă încăperile destinate serviciilor administrative, o sală de teatru și, la parter, o serie de prăvălii ce au înlocuit vechile gherete ale pieței.

Primăria de Verde și-a ridicat un frumos palat în bulevardul Banu Manta, cu o campanilă în colțul sud-vestic, Palat în care în 1939 a fost instalat pentru scurt timp, și Ministerul de Interne. Primăria de Albastru și-a stabilit sediul în Calea Rahovei, într-un imobil mai modest. Azi, PMB funcționează în Palatul din fața Cișmigiului, fostul sediu al Ministerului Lucrărilor Publice. E pentru prima oară când conducerea orașului ocupă un local de proporții mari, corespunzător însemnătății pe care o are această instituție. (Sursa: Constantin C. Giurescu, “Istoria Bucureștilor”, pg 660-664, editura Vremea, 2009).

Primăria Capitalei funcționează în Palatul de lângă Cișmigiu abia din anii ’50

Palatul Primăriei Bucureștiului este inclus în Lista Monumentelor Istorice și a fost proiectat de arhitectul Petre Antonescu între anii 1906-1910. Monumentalul edificiu a fost inițiual sediul Ministerului Lucrărilor Publice. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Palatul a fost bombardat și, după terminarea războiului, a fost renovat tot de arh. Petre Antonescu, acesta adăugând edificiului un nou etaj. După 1947, Palatul a devenit sediu al Ministerului Construcțiilor, apoi sediu al Consiliului Popular al Municipiului București, azi PMB.