Maria Tănase, “Privighetoarea Bucureștiului”, s-a născut astăzi. A cântat Viața în mustăriile orașului și în cele mai elegante restaurante din Micul Paris

“Pasărea Măiastră”, “Edith Piaf” a României, fata florarului Ion Tănase din Mahalaua Cărămidarilor din București a trăit și trăiește într-o legendă, ca într-un glob fermecat de sticlă. A atins și atinge inimile tuturor celor care au ascultat-o și o ascultă. O auzim și astăzi pe Internet și nu e ființă îndrăgostită care să nu știe ce înseamnă “Cine iubește și lasă”. Vinul ghiughiuliu e bun și astăzi. Când avem un prieten străin, Maria Tănase îi dăm să asculte. Mai jos, cum era o seară cu Maria Tanase la “Continental” sau la “Prispa Înaltă” din București.

În perioada interbelică, la Obor, exista o cârciumioară care mai ales acum, toamna, pe vremea mustului și a “pastramei cu mămăligă pe jar să se frigă”, se însuflețea de chef mare. Se numea  „Prispa Înaltă” și era a lui Piliuț, “mare sfetnic” al cănilor cu must și tulburel. “Prispa Înaltă” s-a făcut și mai înaltă, după ce la ea a venit să cânte Maria Tănase.

Toamna, “Pasărea măiastră” lăsa restaurantele de lux din București unde avea contract, ca să cânte pentru tot omul, pentru prietenii ei de la mustăria din Obor. Era acolo o mare frescă rustică pictată pe rogojini, iar Maria nu se mai sătura să trăiască printre cei simpli care-i știau versurile pe de rost. Pentru că erau ale lor, născute din ei, trăite de ei. Cu taraf simplu: doua viori, o cobză si un țambal. Cu Taraful lui Ion Matache sau cu baieții lui Costică Vraciu din Dolj.

Irepetabila Maria Tănase, cea care a dat glas sufletului românesc

A cântat pentru amărâți și pentru domni. A cântat pentru mahala și pentru diplomați. Pentru Constantin Brâncuși în atelierul lui din Paris, ca să-i aline dorul de Hobița. Iar Brâncuși o pupa și lăcrima când auzea “Ce-i mai dulce ca Alvița” și “Cine iubește și lasă”. A cântat pentru președintele Americii la Expoziția Universală de la New York, în anul 1939, cu orchestra lui Grigoraș Dinicu și cu Fănică Luca, la nai. Pentru George Enescu. A cântat pentru fețe subțiri la restaurantele bucureștene de lux “Neptun”, “Cafe Wilson”, “Aro”, “Luxandra”, la “Dory-Parc” și la “Parcul Luther”. “Continental” și “Alhambra”, despre care am scris aici. A adus vin la masă la bodega “ Bufet de 7 lei”, a fost chelneriță la birt, i-a cântat lui Constantin Tănase la Teatrul Cărăbuș unde a debutat cu pseudonimul Mary Atanasiu. Fuma mult (a murit de cancer la plămâni), cânta mult, câștiga mult, risipea mult, dăruia mult, iubea mult.

“Când cânta ea parcă plângea un violoncel cu strunele de mătase”

“Sunt voci care nu exprimă numai frumosul muzical, minunea veche și cu toate astea mereu nouă a cântecului, ci ceva mai mult, exprimă sufletul unui loc și al unui timp. Așa a fost vocea Mariei. Când cânta ea parcă plângea un violoncel cu strunele de mătase”, Constantin Notttara.

“Când intra Maria în restaurant, clienții lăsau jenați tacâmurile deoparte, iar chelnerii rămâneau nemișcați, rânduiți lângă perete, cu gura căscată”

”La ora 23.00, silueta firavă a Mariei Tănase își făcea apariția pe ușa din fundul sălii, îmbrăcată într-o rochie înflorată, având prinse la piept, în deschizătura sânilor, câteva garoafe albe. Pe neașteptate, rumoarea se sfârșea, atmosfera devenind o liniște de catedrală. Clienții lăsau jenați tacâmurile deoparte, pe lângă farfurii, iar chelnerii rămâneau nemișcați, rânduiți lângă perete, cu gura căscată. Așa era de fiecare dată. Din respect și admirație, chiar și într-un restaurant nimeni nu îndrăznea să vorbească peste vocea ei, cum se întâmpla de obicei când cântau alți artiști. Iar dacă acest lucru totuși se petrecea, Maria se uită semeață la cei neaveniți, luând o poziție gravă și țintuindu-i cu ochii ei verzi, până când se așternea tăcerea. Abia atunci își îndrepta privirea către orchestră, căreia îi schița un semn discret. Închizând ochii și strângând microfonul în brațe, începea să cânte legănându-se ușor.”, Stejărel Olaru “Maria Tănase- Artista, Omul și Legendă”.

S-a născut toamna, astăzi 25 septembrie, pe vremea când apărea mustul în București, în anul 1913. S-a născut în Regatul României, în Mahalaua Cărămidarilor, unde este acum Parcul Tineretului. Și a murit primăvara în Republica Populară Română, la Fundeni în ziua de 22 iunie 1963, ziua, la ora 14.10. Înainte să plece le-a cântat asistentelor “ Lung îi drumul Gorjului”. A lăsat un testament prin care își implora nepoții să nu fumeze, să luăm aminte.

După plecarea ei, Maria Tănase și-a dorit să-i facem o fântână pe un drum secetos

“ Nepoților mei, celor trei copii ai fratelui meu și celor trei copii ai surorii mele, le las toată dragostea mea de mamă. Pe băieții fratelui meu și ai sorei mele precum și pe soțul Ștefaniei îi implor cu cuvânt de moarte să nu fumeze de aci încolo și să-l asculte pe nenea Clery, cum m-au iubit pe mine și cum eu i-am iubit pe ei. Las cu cea mai aprigă dorința a mea ca ritualul înmormântării mele să nu formeze obiectul vreunei vulgare acțiuni, ci să fie sobru”, Maria Tănase, Testament.

A mai cerut să fie îngropată “cu una din cele două cămăși albe de mătase pe care le am în dulap, să fie pusă pe sub rochia de pichet albă ce se găsește la spital și care se butonează în spate. Pe cap să-mi pună pichetul de colțar alb, iar în picioare ciorapi scurți albi”. Fără pantofi. Și-a mai dorit ca după moartea ei să se facă o fântână “pe un drum secetos, dornic de apă”, o fântână din care toți însetații călători să-și potolească setea.

La înmormântare, toată suflarea Bucureștiului a jelit “Pasărea Măiastră”

În ultimele sale zile din viață, la spital, Maria Tănase a scris pe capacul unei cutii cu bomboane primite: “Amintirea să se scrie/ Pentru țara mea iubită / Și pe piatra de mormânt / Părăsită”. Amintirea a rămas, Fântâna pentru însetați nu a fost săpată sau poate s-a săpat în taină, să nu știe nimeni că bea Apă de la Maria.