Viața în București | 26.12.2025
Există câteva momente în an – nu multe, vreo două – în care Bucureștiul respiră și redevine orașul normal pe care putem să-l vedem, cu toate frumusețile lui care există și pe care,
Nu că sunt sătul. Sunt sătul până în vârful de jos al gâtului. Până pe piscul suferinței. Sunt sătul până în Noua Zeelandă, până în Insulele Cook sunt sătul. Saturația mea n-ar încăpea în Oceanul Pacific. Eu credeam de acum mai mulți ani că sunt sătul, dar a venit 2025 să mă contrazică și să-mi arate, cu o deosebită constanță și o impecabilă perseverență că nu, nu eram sătul și că-mi demonstrează el ce înseamnă asta. Nu m-ar surprinde nici să vină și 2026 pe aceeași idee și așa să fie viața mea până la finalul ei glorios, mă victimizez un pic, dar nu-mi pare rău. Măcar această nepărere de rău să fie ceva-ul bine care mi se întâmplă anul ăsta.
Mă, dar nimic n-a mers în 2025. Nimic, nimic, nimic. Vânzările cărții pe care am publicat-o în 2024 au mers execrabil în timp ce eu mă așteptam la o situație complet diferită, relațiile mele cu oamenii s-au deteriorat și mai mult, așa că am ajuns să mă înțeleg bine doar cu aceia cu care mă văd rar, am muncit de m-a luat dracul și-mi păstrez ideea că muncă e un concept supraevaluat și cu valențe nesănătoase, nu face bine la cap, punct, nu știu pe nimeni pe care să-l fericească munca. În plus, mi-au și pus poprire pe Revolut, depresia mi s-a adâncit și am început să mă simt din ce în ce mai singur, iar ieri și-a mai și comandat un domn un platouaș imediat după ce am realizat că centrala nu mai dă apă caldă.
Câștig atât de bine din scris, încât de vreun an și jumătate încoace spăl vase și ajut la pregătirea unor mese și evenimente ca să îmi câștig existența. Nu mă plâng de chestia asta, pentru că o fac într-un context care îmi permite să scriu în fiecare zi, dar, din păcate pentru mine, nu fac parte din rândurile artiștilor pe care munca depusă în sânul artei îi împlinește. Nu, eu scriu ca să nu mă consider complet inutil și pentru că, la câte mizerii am în cap, n-aș mai suporta și vina de a nu scrie.
Oamenii și-au comandat destul de multă mâncare înainte de Crăciun, iar la noi mâncarea e bună, chiar foarte bună, dar nu, nu fac parte nici din rândurile oamenilor pe care îi bucură că aduc bucate alese pe mesele creștinilor. Și ieri, după ce anul asta m-a secat pe toate părțile, că mă uit în oglindă și-mi vine să-mi zic: Saharo, ce faci, fă? și după ce în noaptea dintre 23 și 24 decembrie am dormit doar vreo trei ore, la un moment dat, am fost anunțat că un domn își dorește un platouaș cu produse tradiționale. Am clacat. Am clacat în Ajunul Crăciunului. Am inventat direcții noi din care am înjurat Crăciunul, această perioadă magică în care oamenii o iau razna complet.
Îmi cer scuze față de Univers și față de oamenii care erau de față la clacarea mea, dar aia e. Am tăiat cu niște spume la toba aia de tremura șoriciul în ea și mi-am pus toată energia negativă în caltaboș. Nici măcar nu știu unde vreau să mă duc cu articolul ăsta și nici nu m-ar ajuta să știu, că viața mea oricum pare să se ducă spre nicăieri. Din nou mă victimizez, dar vă rog să mă înțelegeți și pe mine, am evitat să fac asta des în 2025 ca să mă ajut în evoluția mea spirituală și pentru că victimizarea nu e sănătoasă, dar nu mai pot! Și vreau să mă victimizez acum ca să nu iau starea asta cu mine în 2026.
Nu aș vrea să credeți că am impresia că sunt singurul om care are această problemă de conviețuire cu suferința. Cei mai mulți oameni pe care îi întâlnesc sunt în acest punct de fierbere și simt că li se duce mintea pe pustiu pentru că viața devine din ce în ce mai complicată pe mai multe planuri, nu pe unul singur, pentru că suntem din ce în ce mai puțin îngăduitori unii cu alții și pentru că, colac peste pupăză, totul este din ce în ce mai scump, inclusiv în București sau mai ales.
Ieri, când mi-am ieșit eu din fire cu platouașul, marele avantaj a fost că oamenii care erau în jurul meu m-au lăsat în proporție de 95% să-mi fac damblaua, mai ales că am fost destul de inventiv cu invectivele la adresa Maicii și a Pruncului, iar ei au râs. Nici eu nu eram străin de umorul din vorbele mele acre, de ce să vă mint?
Treaba asta, cu a-i îngădui celui de lângă tine să-și facă damblaua, e mare lucru și a înțelege că la toți ne e greu și a ne oferi măcar tăcere dacă suport nu știm cum poate face viața un pic mai puțin dificilă, mai liniștită. Și cred că Domnul Nostru Isus Cristos se bucură când facem asta, că El despre asta a vorbit toată viața Lui scurtă. Chiar sunt curios cum ar fi stat cu nervii dacă ar mai fi trăit încă 20-30 de ani.
E o doamnă pe care eu o ascult la horoscop, Baba Jolie o cheamă, și la zodia mea, scorpion, ea zice același lucru de vreun an jumate: Ai un pic de răbdare, că urmează să fie bine. Ieri am avut o mică bucurie, că am avut răbdare cu mine după ce mi-am pierdut răbdarea, iar cadoul ăsta ne urez nouă tuturor să ni-l punem sub bradul existenței noastre, răbdarea cu noi înșine, până când depășim etapa asta a suferinței. Și pentru că am spume pe Crăciun, n-o să vă urez să trăiți întru fericirea acestui moment, ci să avem o tihnă mult dincolo de decembrie, spre mereu și înainte de moarte, grație renașterii Cristosului din noi. Doamne ajută și Doamne ferește, linu-i lin și iarba crește. Adișorul Nelinuitorul.
Notă de încheiere. La vreo oră după ce am scris articolul, am coborât să-i dau un colet unui domn de la Glovo și îl aud cum strigă la mine: Ce aveți? Io m-am gândit că se vede tristețea pe chipul meu: Eh, sunt un pic supărat. Nu, nu, zice. Ce aveți să-mi dați? Aaa, asta și asta, îi răspund. Și dumnealui continuă: Că am fost adineaori la o comandă și voia unu să-i iau un boiler și un calorifer de la etajul patru într-un bloc fără lift, unii nu țin cont nici când se naște Cristos, dar lasă, că se întoarce El. Să sperăm că în curând, i-am zis eu. Curând, necurând, e cazul, a mai zis dumnealui plecând cu un picior târâș. Că, dintre toți, fix pe dumnealui l-a găsit Domnul să preia comanda cu caloriferul.
Sursa foto: Dreamstime
