Bună ziua, STB, oriunde te-ai afla (bloca), bună ziua dumneavoastră și partenerilor dumneavoastră de trafic!
Astăzi vă amintim câteva lucruri simple, dar esențiale. Cum ar fi că tonul face muzica. Sau că simțul umorului face din orice călătorie cu autobuzul, troleibuzul sau tramvaiul un show de stand-up comedy pentru care biletul costă numai 3 lei.
🚌 În autobuzul 484, o mamă își chestionează mitraliat fiica adolescentă. Fiecare întrebare e pusă pe ton răstit și cu mină bosumflată, de parcă orice subiect e un potențial motiv de ceartă.
– Ce note ai la istorie?
– Încă nu mi-a pus.
– Ce profesoară ziceai că pleacă în februarie?
– Profa de română.
– Îți trebuie scutire pentru mâine?
– Nu, sunt ok.
– Ți-e foame?
– Nu prea.
Fata e obișnuită cu intonația aparent arțăgoasă a mamei, așa că-i răspunde relaxată, în timp ce se joacă pe telefon. O admir. În locul ei, aș fi fost crispată rău și-aș fi răspuns perfect stupid la un așa interogatoriu pe STB. Adică:
– Ce note ai la istorie?
– Ce note vrei tu!
– Ce profesoară ziceai că pleacă în februarie?
– Spune-mi tu care și aia pleacă!
– Îți trebuie scutire pentru mâine?
– Dacă zici tu că-mi trebuie, îmi trebuie!
– Ți-e foame?
– Nu știu… Îmi e?
🚌 Tot „pe STB”. Pe linia 226, după lăsarea întunericului, două perechi de pensionari. Ca trase la xerox. Sau scoase la aceeași imprimantă 3D. Ori măcar ca două perechi de gemeni. Doamnele, cărunte, tunse scurt, cu părul creț. Domnii, durdulii, dar nu foarte, puși pe glume și cu chelie (asta s-a văzut abia după ce și-au scos, aproape sincron, șepcile). Vioi tuspatru, îmbrăcați toți în diverse tonuri de gri. O pereche a pus la odihnit, lângă scaune, un maldăr de sacoșe pline-ochi. Cealaltă cară „doar” două pilote, cazate regulamentar în două pungi din plastic transparente.
Autobuzul oprește pe Șoseaua Alexandriei, în dreptul Pieței Rahova. „Cvartetul” privește cu atenție pe trotuarul de vizavi, unde s-au petrecut schimbări notabile: au dispărut toate tarabele cu legume, fructe și te miri ce, în schimb au apărut un pavaj elegant și chiar o fântână.
– Ia uite, ce curățenie! Ce frumos s-a făcut! I-a scos pe toți ăia de-acolo!, remarcă una dintre „gemene”.
– Bine le-a făcut!, se entuziasmează consortul.
– Au schimbat și firma la Economat, ciripește cealaltă doamnă.
Mașina staționează la semafor suficient de mult încât cei patru să remarce că-n proaspăt amenajatul părculeț a mai răsărit ceva. O statuie: un bărbat împovărat de globul pământesc pe care-l poartă pe umeri.
– Au făcut și monument!, glăsuiește soțul nr. 2. Uite, e unu’ care ține ceva în cârcă!
– Da, e ăla… cum îi zice… Sisif!, i se precipită consoarta.
– Niciun Sisif, e ălălalt, mă!
– CARE?!
– Pff… Atlas, mă, ăla cu Pământu’!
– Nimic nu știți! Au făcut mișto de noi!, își tună nemulțumirea soțul nr. 1.
Încântat că i-a redus pe ceilalți la tăcere, lămurește misterul, după cele trei secunde de liniște:
– Nu noi suntem ăia care cară întruna, pungi, saci și sarsanale? Atlași curați!
Se pun toți pe râs: omul are dreptate. Atlașii (ba chiar și Sisifii) sunt printre noi.