Teatru în București | 03.04.2023
TNB: Creator în creator de Teatru în teatru Recunosc, n-am văzut, la vremea respectivă (2001), montarea originală a piesei lui Thomas Bernhard, semnată de Alexandru Dabija, la Teatrul Act.
Mamă, ce nebunie la Metropolis în Colivie!
Trebuie să știți că m-am apucat să scriu acest text după ce am văzut de 6 ori spectacolul, în decurs de 3 ani (dintre care un an și jumătate a fost relaș pandemic, adică nu s-a jucat). De ce n-am scris mai devreme? N-aș putea să spun exact. Poate din reflexul acela pe cât de egoist, pe atât de inutil, de a păstra comoara doar pentru mine și o mână de inițiați. Sau poate pentru a nu stârni și mai multă frustrare în rândul publicului, care are nevoie de foarte mult noroc și multă perseverență pentru a prinde un bilet, dat fiind faptul că se epuizează în maxim 5 minute de la punerea în vânzare online. Sau, și aici cred că mă apropii cel mai mult de adevăr, din teama de a nu scrie un text pe măsura celui mai de succes spectacol pus în scenă de Victor Ioan Frunză & Team, desigur, dintre cele 27 văzute de mine.
Vă rog să remarcați că am scris „cel mai de succes” și nu „cel mai bun”, tocmai pentru a vă feri de aprecierile mele vădit subiective. Dar cel mai de succes este, indiscutabil! Atât prin prisma impresiei produse asupra celor care l-au văzut, (am cercetat un eșantion mai mult decât generos), cât și prin cea a potențialului pe care îl are în rândul publicului larg, cât mai larg. Sunt convins că dacă s-ar juca nu în sala de 100 de locuri de la Metropolis (50, cu restricțiile inutile din prezent), ci într-o sală mult mai mare, la TNB de exemplu, biletele s-ar vinde în hai, nu 5 minute, ci poate 30!
„Colivia cu nebune” este un spectacol predestinat să devină viral, mai viral decât defunctul „Dineu cu Proști”, ceea ce se va și întâmpla, cu siguranță, dacă va avea șansa unor reprezentații într-o sală mare. Dacă nu, va rămâne un fenomen underground, așa, doar pentru inițiați, dar publicul larg va fi privat de o bijuterie rarisimă a genului dramatic.
De ce spun asta? În primul rând pentru că deși abordează o temă profundă și foarte sensibilă – conflictul dintre conservatorismul familial exacerbat și libertinismul unui menaj gay – nici textul, și nici montarea nu ofensează niciuna dintre părți. Ba chiar asigură doze sensibil egale de ironii și pentru unii și pentru alții, rezultatul fiind o comedie absolut spumoasă, din categoria celor la care faci crampe de la râsul pe care pur și simplu nu-l poți stăvili. Mă rog, nici n-ai avea de ce, dar așa, ca idee… Și ca să vedeți fatalitate, absolut, dar absolut dintr-o pură întâmplare, premiera spectacolului a avut loc în vinerea dinaintea duminicii în care s-a desfășurat Referendumul pentru Familia Tradițională în România! Așa ceva…
Ok, subiectul ca subiectul, e mișto rău, dar contribuția locală, concept regizoral, costume, decoruri, interpretare, ei bine, aici e de dat cu șapca de podele. Și vă asigur că (și) de această dată mi-am făcut temele cu minuțiozitate. Adică am văzut ambele filme inspirate de textul lui Jean Poiret, respectiv „La Cage aux folles” (Franța, 1978, Golden Globe pentru cel mai bun film străin și 3 nominalizări la Oscar) și „The Birdcage” (SUA, 1996, 1 nominalizare la Oscar), și vă pot spune cu mâna pe inimă că versiunea lui Victor Ioan Frunză e, de departe, cea mai reușită.
Chiar dacă nu putem compara, direct, în ansamblu, o piesă de teatru cu un film, sunt (cel puțin) două elemente unde spectacolul de la Metropolis punctează decisiv. În primul rând alegerea song-urilor care ilustrează atmosfera (acțiunea se petrece într-un cabaret de travestiți), interepretate, în cazul nostru, live de către actori (impecabil). Dacă în filmul francez acest element lipsește aproape cu desăvârșire, iar în cel american asigură doar ambianța, în viziunea lui V.I. Frunză avem de-a face cu un veritabil show în show, cu puternice influențe (muzicale) din „Cabaret”-ul lui Bob Fosse și Liza Minelli.
Și last but not least, The Drag Queen, personajul dacă nu cel mai important, cu siguranță cel mai complex din întreaga distribuție, și în care George Costin îi lasă mult, mult în urmă pe „rivalii” săi Michel Serrault și Nathan Lane. Să ne înțelegem, ambii fac roluri fabuloase, dar Geo este tăticul (sau mămica) lor!
Spre deosebire de textele pe care le scriu de obicei, cu gândul de a vă trezi curiozitatea pentru un spectacol anume, cel de față este menit mai degrabă să vă determine să inițiați o petiție online pentru mutarea acestui spectacol într-o sală mai generoasă. Pentru că dacă veți ajunge vreodată să-l vedeți (mi-e clar că vă doriți, rămâne de văzut și dacă reușiți), veți vrea să-l vedeți încă o dată și încă o dată… Și zău, nu sunt atâtea locuri în sală!
Detalii despre spectacol, program și bilete (LOL), aici!
Nota B365.ro: Am mai fost cu Radu la teatru. Ca și de data asta, de fiecare dată a fost o încântare. Iată de ce:
Teatru în București | 27.02.2023
Ceea ce până nu demult părea varianta cea mai „safe” prin care o piesă poate fi pusă în scenă, respectiv păstrarea textului original „la virgulă și la notă de subsol”, a devenit
Teatru în București | 15.02.2023
Dacă v-aș spune să mergeți să vedeți un spectacol despre condiția femeii în Epoca Victoriană *), v-ați duce? Probabil că nu. Dar dacă v-aș spune că e despre misoginism și/sau feminism?
Cele mai noi articole
