Bucureştiul Maiei Morgenstern: despre copilăria în zona Matache și locurile de întâlnire din liceu

B365.ro continuă seria de interviuri care şi-a propus să contrabalanseze lucrurile urâte din Capitală, oferindu-vă astfel alte viziuni asupra orașului. Viziunea de astăzi aparţine unei bucureştence get-beget, Maia Morgenstern, pictorialul fiind realizat în locul preferat al actriței, de fotografi ai Asociației Bucureștiul Meu Drag. 

Cum era zona în care aţi copilărit?

Eu am crescut pe strada Occidentului, lângă Piaţa Matache. Copilăria mea n-a fost prea veselă, deşi cu toţii ne amintim de familie, de părinţi. Amintirile mele în legătură cu zona aia sunt tulburi şi traversate de sentimente contradictorii. Când eram foarte mică, în faţa casei în care locuiam exista o grădină cu mulţi pomi, o livadă. Legat de ea, mi-aduc aminte felul în care se tăiau pomii… zgomotul. Zgomotul era îngrozitor. S-au tăiat foarte mulţi pomni ca să se înălţe o clădire.
Mă rog, casa în care am crescut a fost înghesuită, izolată între clădiri şi amintirea copilăriei mele e marcată de zgomotul acela. Cred că nu înţelegeam multe, dar aveam impresia că ceva se rupea, devenea parcelat, se limita.

Despre recenta demolare a halei de acolo ce părere aveți?

Aici lucrurile sunt sensibile şi e o discuţie foarte serioasă care implică mulţi termeni… acum, nu ştiu…. Şi în Roma, la Fori Imperiali… toată zona aceea fost demolată într-o perioadă şi acum ne bucurăm cu toţii de bulevarde largi ş-aşa mai departe.
Fiecare cu amintirile sale şi cu felul în care aruncă trecutul la gunoi. Ce e de păstrat, cum păstrăm, pentru ce sacrificăm, care e scopul. E o discuţie foarte lungă, nu putem rămâne nici pe loc, într-adevăr.

Ce locuri din Capitală ați vrea să rămână așa cum sunt?

Clădirea Universitatii. Sunt multe clădiri vechi, frumoase, care ar merita restaurate, foarte multe clădiri de pe Ana Ipătescu ce pică, pe care le văd ruinându-se. Lângă clădirea ASE, chiar se află un fel de mini-conac, o clădire ce devine ruină pe zi ce trece. Vă aflaţi în clădirea Teatrului Evreiesc, o clădire ce ar trebui să intre cât mai repede în restaurare, e păcat, se prăbuşesc zidurile peste noi. Sunt moşteniri ale trecutului, locuri încărcate de istorie. Ar fi pur şi simplu păcat să piară.

Dar de zona Centrului Istoric, de care sunt încântați mai toți turiștii, ce credeți? 

Acum ce ar trebui să spunem… orice turist pe care-l întâlnesc mă întreabă unde e palatul lui Ceauşescu. Mie mi se ridică părul în cap, dar asta e situaţia. E…. (oftează)... o reacţie viscerală.

Ce locuri nu vă plac de aici?

Eu iubesc Bucureştiul, dar da, sunt multe lucruri şi locuri care mă întristează, care nu-mi plac. Ce e de făcut… e de supravieţuit aşa. Şi nu numai în Bucureşti.

Există vreun loc de care aţi spune că nu se găseşte nicăieri?

Oraşul însuşi, felul complicat, eclectic, în care e. Nu ştiu dacă nu e de găsit altundeva, dar mie mi-e foarte drag să mă plimb la şosea, mi-e foarte drag mie. E de găsit, poate oricine să vină să demonstreze că sunt alei care nu-s asemănătoare.

Mie mi-e foarte drag Parcul Herăstrău, Cişmigiul. Sunt locuri pe care le iubesc, încărcate de amintiri, felul în care tatăl meu, părinţii mei mă determinau să învăţ geografia şi istoria oraşului, în timp ce ne plimbăm, în timp ce descopeream teatrul de păpuşi din Herăstrău…

În Herăstrău aţi fost prima data la teatru?

Sigur, cred că am primele mele amintiri de acolo, aveam doi ani, trei ani. Erau spectacole cu Elefănţelul, cu teatrul de păpuşi, Punguţa cu doi bani…

Credeţi c-a avut vreo influenţă oraşul, în faptul că v-aţi ales profesia asta?

Asta n-aş putea spune neapărat. Dar exista un fel de recompensă când eram mică. Dacă lucrurile mergeau bine la şcoală, existau piese de teatru la care părinţii mă duceau. Dacă nu, nu. Venea interdicţia.

Asta era pedeapsa, să nu mergeţi la teatru?

Asta era pedeapsa supremă.

Când v-aţi dat seama că teatru vreţi să faceţi?

Destul de târziu. Şi ţin minte că nu am avut curaj să mărturisc că asta vreau să fac. Tata a fost cel care a spus: „Tu vrei să te faci actriţă, dar n-ai curaj să mărturiseşti. Ia-te în serios, ia lucrurile în serios şi vezi cum faci”.

Cum şi-a dat seama?

Era tatăl meu şi mă cunoştea, vedea, era clar probabil pentru un părinte cu câtă pasiune urmăream spectacolele de teatru, cu câtă pasiune citeam teatru, ascultam teatru radiofonic. Şi care era suferinţa când nu se întâmpla lucrul acesta.

Spuneaţi de plimbările prin Capitală, se plimbă la fel de mult bucureştenii şi azi?

Da, cred că da. Poate altele sunt locurile, poate s-au format în timp, au venit locuri noi, dar da.

În perioada liceului, exista un loc de întâlnire al adolescenţilor?

A, da! Parcul Icoanei, Grădina Ioanid.

Dar în perioada studenţiei?

În perioada studenţiei se lucra foarte mult, vreme de plimbat în perioada studenţiei n-am prea avut. Pentru că voiai să joci, să înveţi, să faci proiecte.

Cum sunt studenţii acum, comparativ cu atunci? Dumneavoastră sunteţi şi profesoară la Hyperion.

Nu fac diferenţe. Se vede că vor mult, se preocupă, se implică- şi în producţie, şi la decoruri, şi la recuzită, şi în proiectele independente ce se nasc.

Au mai puţine oportunităţi decât aţi avut dumneavoastră?

Sunt foarte mulţi absolvenţi acum, foarte, foarte mulţi. Locurile în teatru sunt limitate, locurile în care îşi pot exercita meseria. 
Există şi îngrijorarea asta: ce o să se întâmple mâine, unde mă voi angaja. Dacă mă voi angaja. A te implica într-un proiect independent nu-ţi dă siguranţa zilei de mâine imediat. Mulţi ajung să facă profesiuni sau ramuri ale unor alte profesiuni la care nu au visat neapărat. Asta e o suferinţă.

Erau mai puţine locuri în facultate atunci?

Patru pentru fete, patru pentru băieţi.

Era mai bine aşa, oferea mai multă certudine la absolvire?

Certudinea în profesia asta nu ţi-o dă nimeni, există doar pasiunea şi dorinţa şi şansa şi felul în care ţi-o valorifici. Şi dorinţa de a o lua de la capăt. Certitudine nu există.

Aţi avut vreun moment în care să spuneţi că nu mai vreţi să faceţi teatru?

Da, Dar despre asta nu vreau să vorbesc.

Dar oraşul v-a enervat?

Sigur, de foarte multe ori. Aşa cum ne enervează pe fiecare dintre noi, cu aglomeraţia, cu agitaţia, cu haosul, lipsa de organizare, nepăsarea, dar, în acelaşi timp, repet, e locul meu. Iubesc locul ăsta. Iubesc acest oraş. Te face să te mai întrebi câteodată ce faci tu pentru desfăşurarea lucurilor.

În timpul călătoriilor din străinătate, nu v-aţi gândit să vă stabiliţi acolo?

Au existat şi astfel de momente, de disperare, dar apoi îţi pui întrebarea pentru ce te-ai duce altundeva. Din comoditate, acolo e mai bine? Până la urmă, Ubi bene, Ibi patria (Unde-i bine, acolo e patria).

Un actor poate să transmită emoţiile în acelaşi fel şi-ntr-o limbă străină?
Da. Eu cred că da.

Dar publicul e diferit? Cel bucureşten de oricare altul?

Fiecare zonă, fiecare ţară, fiecare loc are publicul său. Chiar şi în Bucureşti există segmente de public, există zone de interes. Există spectacole, valorile diferă, dar zâmbetul şi lacrima sunt universale, deşi modalităţile de expresie pot fi diferite. Teatrul este o modalitate de transmitere a emoţiilor, dar emoţiiile sunt aceleaşi.

A existat vreo criză a teatrului, în Bucureşti, în ceea ce priveşte publicul care să vină la spectacole?

A existat, dar nu va fi problemă atâta timp cât vom avea producţii interesante şi ne vom face cunoscuţi, vom veni să aratăm, să explicăm, să trâmbiţăm ce am făcut. Să se vadă la ce invităm publicul nostru.

Interesul bucureştean e îndreptat spre comedie sau spre dramă?

Există un public doritor de comedie, momente în care ai nevoie de comedii, dar şi momente pentru spectacole grave, cu un filon tragic ce se adresează conştiinţei noastre. Există public pentru orice.

V-aţi simţit vreodată discriminată aici din cauza originii evreieşti?

Au existat momente de discriminare, în care am simţit, nu numai discriminarea pe motive etnice, dar din mai multe puncte de vedere. Ştiu că există prejudecăţi, că există un mod clişeistic de a gândi. Dar nu vreau să mă închid într-un ghetou, vreau să deschid larg porţile teatrului nostru, să prezint unicitatea teatrului evreiesc în Bucureşti: cu ce are frumos, demn, plin de energie. Şi să mă deschid către publicul larg, nu să mă închid.

Per ansamblu, cum e Bucureştiul Maiei Morgenstern?

Agitat, complicat, dornic de nou. Sigur, putem cita şi din Camil Petrescu, are multe lucruri de pus la punct, multe deficienţe, multe rămâneri în urmă, mai sunt multe de făcut. Chiar de luat de la capăt.

Care credeţi că e cauza rămânerii în urmă?

Pentru că-i multă treabă de făcut, ca-n orice oraş, ca-n orice metropolă. Schimbările dese, poate lipsa de comunicare.

Dar mergem spre bine?

Ooo.. nu, nu! (râde) E greu de spus şi poţi face o evaluare, un bilanţ, numai după ce ţi se promite, după ce îţi propui. Ca să ajungă la un punct terminus, trebuie să treacă timpul. Peste noapte nu se pot împlini lucrurile.

ALTE ARTICOLE din seria Bucureștiul Meu:

Bucureștiul lui Victor Rebengiuc    Bucureștiul Feliciei Filip

Bucureștiul lui Șerban Sturdza      Bucureștiul lui Tiberiu Soare

Bucureștiul lui Horațiu Mălăele      Bucureștiul lui Ioan Lascăr

 Bucureştiul lui Nelu Ploieşteanu     Bucureștiul lui Nicușor Dan

Bucureştiul lui Andrei Pandele         Bucureștiul lui Lucian Boia