Mai mulți români, victime ale lui Marilyn Monroe
Mai mulți români, victime ale lui Marilyn Monroe
Ultimele zile, nu din viața mea, calendaristic zic sau cine știe, s-au dovedit a avea o încărcătură uriașă deosebită pentru mine. În primul rând am descoperit, printre lacrimi, piesa “Ce sempre un motivo” a lui Adriano Celentano. Vizual cinematografic asta ar putea fi redat în felul următor: Deci eu în genunchi în fața unui cufăr plin cu lacrimi, vă rog să vă imaginați lacrimile individual în cufărul respectiv, alunecând una pe lângă cealaltă fără să se unească, adică nu amestecate și formând un volum mare de lichid. Pe de altă parte eu, căutând cine știe ce experiență printre ele, aruncându-le în afara cufărului și descoperind, surpriză! această piesă a lui Celentano.
Vă dați seama că nu a fost așa. A fost altfel. Dar, dacă aș face un film în care să includ momentul acesta, așa l-aș reda, că e filmul meu și îl fac cum vreau. De fapt s-a întâmplat să dau peste un CD plin cu Celentano și l-am lăsat să cânte în timp ce spălam vase și făceam ordine în bucătărie. Și, la un moment dat, în timp ce contemplam o serie de zoaie care se scurgeau în chiuvetă aud piesa asta. Hmmm, îmi zic ce piesă drăguță. Și cântă și cântă și cântă și ajunge la refren unde Celentano nu cântă singur, ci acompaniat de un cor. Au mamă, ce plăcere e să auzi mai mulți oameni cântând în același timp un cântec plin de speranță care zice, în mare așa, că umblăm mai frumos când umblăm uniți. Armonie, practic.
M-a atins, vă dați seama, mesajul acesta, iar finalul m-a spart, m-a izbucnit în lacrimi, m-a făcut să îmi zic: Fie-mi milă de mine. Pentru că finalul spune așa: Vom avea tot timpul un motiv să ne întoarcem la la înțelegere. Eu am mai fost spart în varii situații, vă dați seama, dar cel mai mult îmi place când mă sparge muzica. Și când mă sparg(e) filmele. Bă și am plâns de am rupt, pentru că abia aștept să ajungem să ne înțelegem noi între noi, să mă înțeleg eu pe mine și să nu mă mai critic că nu sunt altfel decât sunt. În fine, o ascult pe repeat.
V-am zis la început că ultimele zile au avut o încărcătură culturală uriașă pentru mine. Regăsindu-mă într-o postură în care par că îmi dau doctoratul la zăcut, în mai puțin de două săptămâni am văzut serialul “The Good Fight”, toate cele 6 sezoane, am ajuns la zi cu “Povestea slujitoarei”, “Inelele puterii” și “See”, am gătit două ciorbe și am vizionat mai multe filme, printre care “Blonde”, filmul mai mult sau mai puțin biografic despre viața lui Marilyn Monroe. Ca să înțelegeți pe deplin programul meu, ba plângeam de bucurie ascultând piesa lui Celentano, că n-am plâns doar prima dată, ba mă uitam la filme, ba făceam sau mâncam ciorbă, pe ideea că e bine să faci ce îți place. Mă rog…
“Blonde” e foarte frumos filmat. E lumină câtă în Rai în unele secvențe, lumina așezată ușor pe anumite cadre, pusă acolo ca din palmele Domnului, ca să lumineze un iad foarte personal. Tot filmul, de altfel, mi-a dat senzația că are o moliciune, fix ca atunci când ai fi strâns-o leneș de coapsă pe Marilyn, ca în sculptura aceea celebră a lui Bernini, când degetele par să se afunde ușor în marmură, ca și cum ar fi carne. Iar când limita moliciunii acesteia este trecută, degetele apasă mai tare, prea tare și se produc răni, unele iremediabile. Ca atunci când strângi o prună zemoasă în palmă și-ți dai seama că n-ai cum s-o mai aduci la forma idilică inițială. În film zic, nu doar în viața de zi cu zi. Și mă refer la mintea lui Marilyn, nu la trupul ei.
“Blonde” e și mai frumos jucat decât e filmat. De toată lumea, dar mai ales de Ana de Armas care s-a întruchipat în Marilyn Monroe. Fix așa, ca o icoană care se întruchipează în pâine, cartofi sau copaci, Ana se întruchipează în Marilyn și, indiferent de conținutul narativ al secvențelor, îi conferă acesteia un soi de sfințenie decadentă care o defragmentează sau o dezvăluie fără să îi altereze esența. Adică mi s-a părut sfântă indiferent de ce i se întâmpla sau ce decizii lua.
Nu la fel de nealterată a rămas critica de film din România, vă dați seama că foarte mulți oameni au sărit să o apere pe Marilyn, să o protejeze de contextul acesta sexualizat în care a fost inclusă, pentru că știm că inclusiv Dumnezeu are nevoie să fie apărat. Și mă întorc aici un pic la mesajul din piesa lui Celentano cum că e mereu un motiv să ne întoarcem la înțelegere și să visez la ziua în care critica operelor de artă va fi doar pozitivă, adică dacă ne place ceva recomandăm, dacă nu ne place tăcem din gură.
Există o secvență în “Blonde” de un desăvârșit talent în care Marilyn are un performance de natură orală în partea mediană a președintelui Kennedy, secvență la limita porno pe care mulți privitori au găsit-o deosebit de nepotrivită și tulburătoare. Și pe mine m-a tulburat, dar pe de altă parte mi-a și dat dreptate. Vă spun din experiență, există două criterii ca să o sugem bine: Trebuie să ne placă și să o facem cu bucurie, să punem suflet. Dacă doar ne place, dar o facem cu ură, cum e cazul criticii negative, e posibil ca rezultatul să nu fie la fel de ușor de înghițit. Pentru cel care înghite, evident, căci nici dreptatea, nici bucuria nu au cum să vină de la ceva cu tentă negativă. Pe mine m-a tulburat, pentru că mi-a fost clar că Marilyn avea o suferință de netăgăduit care n-o lăsa să pună suflet în oralul respectiv.
Scena asta de sex oral i-a agresat pe mulți, iar pentru mulți agresiunea aceasta a devenit mai importantă decât agresiunea la care era supus personajul în film, pentru că viața bate filmul și e mult mai important să urlăm când suntem noi agresați decât să observăm agresiunea la care sunt supuși ceilalți sau la care îi supunem chiar noi. Tipic uman.
Văzând scena respectivă, chiar jos pălăria, mi-am adus aminte un banc. O prostituată la început de drum, adică înainte de primul client, merge la una experimentată să îi ceară un sfat despre cum să facă sex oral. Aceasta îi spune că e super simplu, s-o ia în gură și să spună lent, languros și repetitiv Marilyn Monroe, că limba o să-și facă treaba de la tine. Trece o oră și asta tânără se întoarce cu o figură amară și deznădăjduită. Ce s-a întâmplat?, întreabă experimentata. Eh, pă dreacu!, răspunde cea tânără. A venit, am vorbit puțin, mi-a zis că e profesor de literatură și am zis să mă dau și io deșteaptă, ca să creăm o legătură, așa că am luat-o în gură și am zis A-na Ka-re-ni-na. Deci cam asta ar fi ideea, să nu uităm să fim oameni doar de dragul de a fi intelectuali. Atât. Pup oral. Doamne ajută și Doamne ferește, Marilyn din cer ne privește. A di Monroe.
Notă B365.ro: Tot de la A di Monroe:
Cele mai noi articole
