Mai dezamăgitor decât Ciclonul Ashley a fost doar trenul București-Pitești

Bună dimineața, dragi cititori, dacă m-ați fi întrebat ieri pe vremea asta cum cred că va arăta începutul săptămânii după ciclonul Ashley, aș fi zis că jumătate din noi, bucureștenii, nu o să mai fim în viață și o să avem blocuri căzute la pământ.

După cum puteți observa astăzi pe geamurile troleibuzului în care stați blocați în intersecție de 20 de minute, e doar ud pe jos.

Ud pe jos este și în sufletele noastre, de ieri de când ne-am anulat orice program artistic pentru a ne baricada în case (eu nu, că am ieșit să mănânc la Japanos), de unde urma să privim superior de la geam cum ciclonul mătură totul în calea lui și cum păsări cad secerate din cer în capul nefericiților care au uitat să facă provizii de apă de la Mega.

„Sute de familii au început să fugă brusc spre mașini, ca pilitura de fier spre magnet”

CE FRAIERI!!!, urma să râdem noi îmbrăcați ca Dorothy în Vrăjitorul din Oz – ca în caz că furtuna ne ia blocurile pe sus, să cădem înapoi frumos îmbrăcați.

Mesajul RO-Alert m-a prins în parcarea Maxi Pet Mihai Bravu, unde mă aflam dimpreună cu sute alte de familii, care au început să fugă brusc spre mașini, în mișcarea pe care o are pilitura de fier când se duce spre magnet. Sute de claxoane mai târziu, am ajuns acasă fix când începea să plouă, de unde am așteptat câteva ore pe geam să vină Sfârșitul Lumii (cu pauza menționată de Japanos, unde este sushi foarte bun, plus ceva chicken katsu curry deosebit), care iar a sărit Bucureștiul. Ce o fi cu noi de ne ocolește totul, inclusiv norocul?

București-Pitești, via Golești

Sfârșitul Lumii pentru mine a venit, în schimb, cu două seri înainte, când mă aflam confuză în Gara de Nord, încercând să cumpăr bilet către Pitești. Mesajul roboțelului de bilete ‘ATENȚIE, SE EFECTUEAZĂ TRANSBORDARE LA GOLEȘTI’ m-a derutat puțin, o dată fiindcă habar n-aveam ce e aia transbordare, a doua fiindcă oricum nu aveam altă variantă. Am achiziționat bilet pentru suma de 23 de lei, apoi o doamnă angajată CFR, cu o coafură tip ‘permanent scurt care tinde spre în sus’ – știți modelul – a venit să scuture puțin roboțelul că nu mai scuipa chitanțe sau ceva și am întrebat DOAMNĂ CE ESTE ACEEA TRANSBORDARE LA GOLEȘTI!?

– Păi vă dă jos din tren la Golești și vă ia cu autocarul și vă duce la Pitești.

MI s-au tăiat picioarele fiindcă am un rău de autobuzele din Argeș mai ceva decât Penelope Cruz în Woman On Top, dar neavând alternativă, m-am îndreptat spre linia de tren. Mi-am petrecut drumul până la Golești cuminte pe scaun – în față aveam o doamnă în vârstă cu voce tabagică, care a încercat să vorbească cu o cumnată pe speaker până la Titu, iar în spate aveam ușa de la cabina conductorului care se pornea din 30 în 30 de secunde de scaunul meu, pentru că nu stătea închisă, realizând o mișcare de perpetuum mobile și din când în când mă lovea cu clanța.

La Golești, trenul a oprit, toată lumea s-a ridicat de pe scaun și nimeni nu știa unde să meargă. 50 de oameni s-au uitat lung unii la alții, și-au luat bagajele, au ieșit pe peron, la ușă l-au văzut pe șeful de tren, l-au întrebat UNDE MERGEM?!?, el a răspuns NU ȘTIU CĂ NICI EU NU AM MAI FOST AICI!!!, iar atunci toți am plecat în șir de rațe după un domn temerar.

Am sărit vreo trei șine cu cărucioare, trollere, laptopuri, copii mici, care cu ce avea și am ajuns în fața gării. Beznă totală. Cineva vede un autobuz parcat în depărtare pe care scrie M4.

O FI ĂSTA!!!, zice cineva, și iar mergem 50 de oameni, cu cărucioare, trollere, laptopuri, copii mici, încolonați după el. Două minute mai târziu, se aude un ‘NU E ĂSTA!!!’ de la 100 de metri, de unde era capătul șirului uman, și toată lumea face cale întoarsă până în fața gării, unde un domn misterios iese de după un copac și ne spune ‘aici trebuie să vă opriți’ și ne arată semnul de stație.

Așa că stăm cuminți în picioare în bezna Goleștiului, luminată doar de un felinar,  așteptând un autocar despre care nu știam când va veni. Un bebeluș începe să plângă, un câine iese din curți și se uită fix la un student care scosese un croissant, doi adolescenți încep să se sărute pasional, cineva zice să facem o poză de grup să avem amintire, 50 de oameni, cu cărucioare, trollere, laptopuri, copii mici în transbordare la Golești.

20 sau 30 de minute mai târziu vine autocarul, ne îmbarcăm într-un stil în care cred că nici ăia de pe bărcile de salvare de la Titanic nu s-au aruncat, eu mă împing pe scaun și lovesc o blondă drăguță în așezare, toată lumea e fericită.

Ne lasă autocarul la gară, coborâm și auzim șoferul cum întreabă un coleg ‘auzi, pe ăia de la 9 cine îi ia’?
Și nu putem decât să sperăm că i-a luat cineva.