„Mă lupt cu depresia de 10 ani, dar simt c-ar fi 40!” Confesiunea lui Alex Andronic, tânărul scriitor din Bucureşti care luptă cu o boală care, oficial, la noi nu există

31 mai 2023
2938 Afișari
„Mă lupt cu depresia de 10 ani, dar simt c-ar fi 40!” Confesiunea lui Alex Andronic, tânărul scriitor din Bucureşti care luptă cu o boală care, oficial, la noi nu există
„Mă lupt cu depresia de 10 ani, dar simt c-ar fi 40!” Confesiunea lui Alex Andronic, tânărul scriitor din Bucureşti care luptă cu o boală care, oficial, la noi nu există

Depresia nu este vizibilă, omul de lângă noi poate râde cu gura până la urechi, poate ieşi în oraş, iar  în momentul în care ajunge acasă îşi poate pune capăt zilelor într-o clipă”, mi-a spus Alex Andronic, tânărul a cărui confesiune o puteți citi mai jos.

Potrivit unui raport al Organizației Mondiale a Sănătații, aproximativ 5% din populația României suferă de o formă de tulburare depresivă (diagnosticată, aflată sub tratament), iar pe plan mondial, depresia afectează 322 de milioane de persoane. Pe de altă parte, pe parcursul unui deceniu, între anii 2011 si 2020, peste 21.000 de persoane au decis să îşi pună capăt zilelor, conform unui studiu privind rata sinuciderilor din România, publicat de Agerpres.

Dar, apropos de statisticile din România, ce este mult mai grav la acest capitol e că, oficial, nu e luată în seamă, deci nu există. Într-o raportare oficială trimisă de București la Bruxelles acum vreo doi ani, România anunța că, practic, a eradicat depresia. În pandemie, da, atunci a reușit isprava asta unică pe mapamond.

Bucureştiul fotografiat de Alex Andronic. Foto credit: Alex Andronic.

România, grădina tuturor prejudecăților, țara lui „să nu mă ştie nimeni”

La noi, în grădina Maicii Domnului, la biserică, ni se spune că depresia vine de la Ucigă-l toaca, de la Aghiuță, ca-n basme, de parcă nu am trăi în anul 2023. Cât despre mărețul stat român, organul suprem nu oferă politici şi servicii naționale integrate şi complete pentru tratarea depresiei. Statul are întotdeauna lucruri mai bune de făcut, chestii importante, primul zbor românesc cu parapanta pe Lună, autostrăzi imaginare şi multe altele care nu suferă amânare, sănătatea psihică a votanților fiind chiar ultima lui grijă.

La te miri ce televizor, depresia şi sinuciderea din cauza ei sunt înfierate gros, în procese publice lăbărțate obscen, cu judecatori feroce, cu verdict prestabilit: depresivul este nebun, este ruşinos să spună ce-l doare, terapia este o fiță, un moft, dacii nu erau depresivi.

Alex Andronic luptă cu depresia prin puterea cuvintelor

Alex Andronic are 29 de ani, a locuit în Danemarca timp de 9 ani şi s-a întors în România în ianuarie 2018. În ultimii ani a dezvoltat diverse afaceri, în special în domeniul HoReCa, este pasionat de puterea magică a cuvintelor şi locuieşte împreună cu cele 3 pisici ale sale.

La vârsta de 20 de ani a publicat volumul “Confuz” şi a rămas devotat scrisului despre care putem spune că l-a consacrat. Alex a urmat cursuri de actorie şi de gătit, iar acum se ocupă de marketing digital şi creaţie de conţinut. Urmează să-şi lanseze propriul site/blog unde vor exista atât cărţile publicate, cât şi o colecţie de tricouri cu mesaje la care visează de câţiva ani. De foarte, foarte puțin timp a terminat de scris romanul „Întoarce-mă la mine”. 

Foto credit: Alex Andronic.

Întoarce-mă la mine”, un manifest al neiubirii, cea mai pură şi grea formă de vulnerabilitate la care m-am putut expune atât eu ca om, cât şi eu ca scriitor”

B365.ro: Am citit în Cehov asta: “Ce zi frumoasă! Nu pot să mă decid dacă să beau un ceai sau să mă spânzur”. A comprimat totul. Cum comentezi? Despre asta va fi noua ta carte “Întoarce-mă la mine”?

Alex Andronic: Dacă e să fiu sincer, la asta se rezumă lupta cu depresia. În cazurile grave, profunde, trăieşti mereu la limita morţii. Şi acelaşi gând, poate doar uşor diferit, l-am avut şi eu de multe ori dimineaţa: «Să-mi fac cafeaua sau să mă arunc pe geam?» „Întoarce-mă la mine” conţine şi subiectul depresiei, dar nu este cel care o defineşte per se. Romanul este, aşa cum îmi place mie să-i spun, un manifest al neiubirii. Este o carte care mă conţine în egală măsură în care-i conţine şi pe toţi cei care o vor citi. Este o formă de viaţă autentică, unde nu există pretenţii, unde se trăieşte, nu doar se există. Poate nu exagerez când spun, şi abia aştept să aud şi părerea cititorilor, dar este cea mai pură şi grea formă de vulnerabilitate la care m-am putut expune atât eu ca om, cât şi eu ca scriitor. Mi-am purtat personajul prin poveşti care să scoată la suprafaţă lucrurile pe care, cred eu, tututor ne este teamă să le recunoaştem. L-am pus faţă-n faţă cu fricile, cu riscurile, cu iubirile şi neiubirile, cu pierderile.

L-am pus să mă mai trăiască odată pentru a-mi oferi ocazia să mă privesc din interior. O introspecţie, dacă vrei. E ca atunci când citeşti un text cu voce tare pentru a-ţi da seama dacă are logică şi dacă e scris corect. M-am scris pe mine pentru a-mi da seama că totul a avut o logică, una pe care atunci, la fiecare moment al fiecărei poveşti, a fost greu de recunoscut.

Pisica lui Alex. Foto credit: Alex Andronic.
Mi-am dorit să mă întorc la mine cel care avea nevoie de o îmbrăţişare într-un anume moment şi nu i-a fost oferită”

B365.ro: La care “Mine” vrei să te întorci, la care “Eu”? Cum este acel “Eu” neatins de depresie?

Alex Andronic: N-a fost niciodată vorba despre un „mine” anume, ci mai degrabă despre un „mine” în diferite contexte ale vieţii, unele diferite, altele similare, dar desigur mai toate care au conţinut un „mine” mai puţin experimentat. Şi, deşi poate fi percepută ca o dorinţă de întoarcere definitivă către un „eu” din alte timpuri, este, de fapt, o întoarcere mereu temporară. Mi-am dorit să mă întorc la mine cel care avea nevoie de o îmbrăţişare într-un anume moment şi nu i-a fost oferită, mi-am dorit să mă întorc la mine cel care avea nevoie de o încurajare pe care care n-a primit-o, mi-am dorit să mă întorc la mine cel care trecea printr-o despărţire şi nu înţelegea ce i se întâmplă. Vezi tu, mi-am dorit să mă-ntorc la fiecare „eu” al meu care avea nevoie să se vindece, să înveţe, să fie mângâiat, să i se ofere compasiune, înţelegere, fiecare „eu” care avea nevoie de „eul” meu cel de acum, cel care a înţeles, cel care s-a iertat, cel care s-a vindecat. Iar acel „eu” fără despresie se regăseşte prea puţin în carte, la fel cum se regăseşte prea puţin în viaţa mea, de altfel.

Foto credit: Alex Andronic.
Depresia, pe lângă părţile ei majoritar negative, te învaţă, te creşte, te trimite la tine mai des decât ai face-o dacă n-ar exista”

Alex Andronic: „Eul” meu fără depresie a trăit puţin, sau mai degrabă a trăit mai mult decât „eul” depresiv ca număr de ani, dar a fost mai puţin conştient de ei. Şi îndrăznesc să cred despre acel „eu” că e mult, mult mai puţin evoluat. Depresia, pe lângă părţile ei majoritar negative, te învaţă, te creşte, te trimite la tine mai des decât ai face-o dacă n-ar exista. Depresia îţi oferă un al şaselea simţ, dacă vrei. Începi să devii mult mai conştient de propria persoană, de ce-ţi provoacă plăcere şi de ce-ţi provoacă nefericire, începi să te cunoşti într-un alt fel, într-un ritm mai alert, ajungi la bucăţi din tine despre a căror existenţă nu aveai habar.

Zbor cu parapanta-Cluj. Foto credit: Alex Andronic.
O să spun un lucru care poate o să şocheze anumiţi oameni, sau poate nu: nu mi-aş dori să mă-ntorc la „eul” meu nedepresiv”

Alex Andronic: În cazurile ei fericite, dacă putem spune asta, depresia te poate învăţa cum să te iubeşti pe sine, te poate învăţa cum să devii conştient de propria persoană, te poate arunca atât de jos încât să crezi că nu mai ai scăpare, doar ca să descoperi că ai de unde urca mai sus decât ai fost vreodată. O să spun un lucru care poate are să şocheze anumiţi oameni, sau poate nu, dar nu mi-aş dori să mă-ntorc niciodată la „eul” meu nedepresiv.

Am învăţat atât de multe lucruri despre mine, am învăţat să mă bucur de lucrurile mărunte, cele la care nu dădeam importanţă înainte, am învăţat cât de puternic sunt şi am devenit conştient că oricât de rău cad uneori, sunt al naibii de capabil să mă ridic, să mă scutur şi să-mi demonstrez că de unde căzusem mai era loc de căţărat. Nu-mi doresc să mă-ntorc definitiv la niciun „eu” al meu. Mi-am dorit doar să mă-ntorc să le sărut unora fruntea, ca să mă-ntorc tot la mine, cel de azi, cel care nu că a învăţat cu ce se mănâncă viaţa, dar că a înţeles că-i poţi da un scop. Nu trebuie să-l cauţi, nu e ceva ce găseşti, e ceva ce există în tine, ceva ce vine natural şi poate fi observat cât timp îţi oferi timp de introspecţie.

Scenă dintr-un spectacol în care Alex a jucat ca actor amator. Foto credit: Alex Andronic.
Cu toţii avem nevoie să fim vulnerabili, dar aş tinde să cred că-n proporţie de 95% dintre noi nu avem curajul ăsta”

B365.ro: Ce este “Întoarce-mă la mine”? Te ajută să scrii, te eliberează? Scrii pentru tine, pentru public? Ești mulțumit de noua ta carte? Ai fost inspirat? Ai scris cu durere sau cu pace? Cu liniște sau cu greutate?

Alex Andronic: „Întoarce-mă la mine” este cartea care mi-a oferit vindecare. Scrisul, pentru mine, a fost mereu un refugiu. Atunci când mi-am dorit să fug din lumea reală, când mi-am dorit să mă observ, când mi-am dorit să mă deconectez de la viaţa de zi cu zi, m-am refugiat în scris. Scrisul îţi oferă şansa să fii vulnerabil fără să îți expui  sinele. Ai posibilitatea să te ascunzi în spatele unui personaj atunci când vrei să urli că te doare, fără să-i spui lumii că te doare pe tine. Şi cu toţii avem nevoie să fim vulnerabili, dar aş tinde să cred că-n proporţie de 95% dintre noi nu avem curajul ăsta. Ştiu că vulnerabilitatea e privită, deseori, ca pe un semn de slăbiciune, dar dacă mă-ntrebi pe mine, vulnerabilitatea e cel mai mare act de curaj. E un curaj enorm să te arăţi lumii aşa cum eşti şi cred că multe dintre relaţiile eşuate, fie că vorbim de relaţii amoroase, de prietenie sau altele, toate încep să scârţâie sau se distrug atunci când nu ştim sau, şi mai rău, nu ne dăm voie să fim vulnerabili. Renunţarea la măşti, la scuturi, la bariere, toate astea constituie eliberare, iar scrisul în sine cam asta face. Pe mine, cel puţin, mă expune, iar expunerea asta îmi oferă o libertate pe care n-am cum s-o regăsesc în altceva, pentru că el e cel care mă defineşte, în realitate.

Pisica lui Alex. Foto credit: Alex Andronic.
Romanul ăsta s-a întâmplat pentru că acum aveam nevoie de el să se întâmple”

Alex Andronic: Fiecare dintre noi suntem atraşi de ceva anume şi odată ce găsim care e lucrul ăla, lucrurile devin mai clare, se aşază, începem să-l practicăm întâi pentru noi, apoi pentru ceilalţi, nu degeaba se fac terapii prin artă. Arta de orice fel înseamnă eliberare. Aşa că, da, scriu pentru mine, ca să mă pot oferi, mai apoi, publicului. Scriu să mă curăţ, să pot oferi o variantă mai bună a mea. Scriu pentru că ştiu cât de mult îmi doresc eu să citesc şi să mă regăsesc în experienţa cuiva, să realizez că nu sunt singur. Sunt foarte mulţumit de noua carte, sunt extrem de mândru de mine pentru prima oară în viaţa mea. Pe lângă satisfacţia lucrului bine făcut şi dus până la capăt, am satisfacţia eliberării. „Întoarce-mă la mine” s-a scris singură, eu am fost doar omul care a ridicat condeiul deasupra foilor, dar ea s-a scris singură. A curs fără să mă doară, deşi a rupt bucăţi din mine. Mă-ntrebi dacă am fost inspirat, ei bine, nu ştiu ce să răspund la asta, pentru că-n realitate, dacă mă gândesc mai bine, inspirat aş putea fi atunci când aş scrie ficţiune cap coadă şi e nevoie de multă muncă şi logică, de multă atenţie pentru a nu avea fracturi de logică în ceea ce scriu. Când mă scriu pe mine, nu cred că e vorba de inspiraţie. Romanul ăsta s-a întâmplat pentru că acum aveam nevoie de el să se întâmple. Nu forţez niciodată nota, nu scriu că-mi propun să scriu, atunci când nevoia de scris se simte, o las să curgă prin mine şi iată, în acest caz, s-a finalizat printr-o altă carte.

Vacanțele lui Alex. Foto credit: Alex Androic.
Nu ne mai arătăm pe noi pentru că ştim că cineva, mai devreme sau mai târziu, se va folosi de vulnerabilitatea noastră pentru a ne face rău”

B365.ro: În România, depresia, anxietatea sunt subiecte tabu, ca atâtea multe altele; oamenii se ascund de teamă de a nu judecați. De ce? Cum vezi fenomenul acesta? Oficial, suntem țara cea mai puțin depresivă din Europa, aici curge numai lapte și miere.

Alex Andronic: Exact ce spuneam mai devreme, nu teama de a fi judecaţi e problema noastră, ci teama de a fi vulnerabili. Undeva, pe parcursul vieţii noastre, din diferite motive, ajungem să credem că a fi vulnerabili doare, că a fi vulnerabili costă, şi-ncepem să ne ferim de asta. Nu ne mai arătăm pe noi pentru că ştim că cineva, mai devreme sau mai târziu, se va folosi de vulnerabilitatea noastră pentru a ne face rău. Dar pierdem din vedere un lucru pe care l-am spus în primul meu roman, şi anume: „Oamenii nu te pot răni cu ceea ce eşti. Să arunci în mine, cu mine, n-are niciun efect. Poate, doar, o să mă iubesc mai mult.” Şi crede-mă, ca să m-asigur că înţeleg foarte bine ce-am spus aici, şi nu doar să înţeleg, dar să procesez suficient de bine încât să devină motto-ul meu în viaţă, mi l-am scris, la un moment dat, pe oglindă, cu o cariocă. Şi citeam asta de fiecare dată când mă uitam la mine. Chiar nu pot fi rănit cu ceea ce sunt, cu ceea ce mă conţine şi mă defineşte ca om.

Foto credit: Alex Andronic.
Roagă un om să-ţi spună ce-l deranjează la lume în general şi vei avea surpriza să afli ce-l deranjează la el, de fapt. Hulim ceea ce ne sperie”

Alex Andronic: Subiectele tabu sunt, de fapt, subiectele care ne dor cel mai tare. Sunt durerile care ne fac să aflăm ce înseamnă frustrarea, şi pentru că nu ne acceptăm durerile, începem să vărsăm negativitate în jurul nostru şi-n jurul acestor subiecte. Roagă un om să-ţi spună ce-l deranjează la lume în general şi vei avea surpriza să afli ce-l deranjează la el, de fapt. E doar o chestie de nuanţă. Hulim ceea ce ne sperie. Dacă vrei, îndrăznesc să fac o paralelă între subiectele tabu ale societăţii noastre şi covid. Oamenii nu neagă existenţa lor sau gravitatea lor, le neagă pentru că fac parte dintr-un necunoscut pe care nu-l înţeleg. Suntem cea mai „puţin” depresivă ţară din Europa din simplu motiv că ignorăm depresia. O ascundem sub preş. E mai uşor să spunem că nu există sau că e doar un moft, decât să-i acceptăm prezenţa şi să învăţăm s-o gestionăm. Nu e uşor să lucrezi cu ceva ce nici specialiştii nu înţeleg pe deplin. E mai uşor să spunem că e un moft al secolului 21, să susţinem că, domne, cu zeci sau sute de ani în urmă nu exista depresie. Şi cum ne explicăm toate sinuciderile din anii trecuţi? Cum explicăm alcoolismul, consumul de substanţe, violenţa etc? Toate astea există de când lumea şi pământul şi pleacă din acelaşi motiv din care pleacă şi azi: depresia. Singura diferenţă este că, atunci, pe vremuri, nu exista un termen care s-o definească.

Foto credit: Alex Andronic.
Cred că cel mai crucial lucru pe care fiecare dintre noi ar trebui să-l înţeleagă este că răspunsul la întrebarea „Ce faci?” nu poate fi niciodată „Bine”

B365.ro: Ai vorbit despre moartea jurnalistei Iulia Marin, fata care a renunțat la viață la doar 32 de ani. A fost atunci un val de emoție în online și un val de mizerie la tv, acum s-a făcut iarăși liniște. I-am citit articolele, scria excelent. Ce ar trebui să înțelegem și să învățăm din această dramă?

Alex Andronic: Cel mai important lucru pe care ar trebui să-l înţelegem este că depresia nu e un lucru vizibil, că omul de lângă noi poate râde cu gura până la urechi, poate dansa, poate spune glume, poate ieşi în fiecare zi în oraş şi a se simţi bine, iar în momentul în care ajunge acasă îşi poate pune capăt zilelor într-o clipă. Ar trebui să învăţăm că reacţiile privind subiectul ăsta nu trebuie să înceteze, ar trebui să înţelegem că nu e nevoie să se întâmple o tragedie ca să conştientizăm gravitatea problemei. Cred că cel mai crucial lucru pe care fiecare dintre noi ar trebui să-l înţeleagă este că răspunsul la întrebarea „Ce faci?” nu poate fi niciodată bine. Serios, niciodată. Mereu va exista ceva care ne va roade, care ne va pune la încercare. Aş da toţi banii din lume pentru a-i învăţa pe oameni să răspundă sincer la „Ce faci?” sau la „Eşti bine?”. Şi mi-aş dori să înţelegem adevăratul sens al empatiei, cred că ea ne-ar mai putea vindeca puţin.

Vacanțele lui Alex, o benzinărie pe autostradă în Grecia. Foto credit: Alex Andronic.
Dacă e să analizăm nivelul de trai din ţara noastră, terapia poate fi privită ca pe un moft sau, dacă vrei, ca pe o dovadă de opulenţă”

B365.ro: Terapia este scumpă? Orice om în România și-ar putea permite să facă terapie în România?

Alex Andronic: E un subiect delicat, pentru că, dacă e să analizăm nivelul de trai din ţara noastră, terapia poate fi privită ca pe un moft sau, dacă vrei, ca pe o dovadă de opulenţă. Cum să arunci cu bani ca să vorbeşti cu cineva, nu-i aşa? Terapia poate fi costisitoare, nu neg acest lucru. Uneori m-am surprins şi pe mine spunând „Cheltui prea mulţi bani pe terapie”, dar imediat a intervenit gândul că-n fiecare zi cheltui bani pe vicii sau poate pe lucruri care-mi fac plăcere, de ce n-aş cheltui bani şi pe liniştea şi dezvoltarea mea psihică? În unele cazuri, terapia poate fi scumpă, desigur, dar de cele mai multe ori problema ei nu e costul, ci prioritatea. Din ce ştiu, există şi cabinete de terapie de stat, unde poţi ajunge cu trimitere de la medicul de familie. Tind să cred că există soluţii pentru fiecare buzunar.

Cimitirul din Sighişoara. Foto credit: Alex Andronic.
Nu, nu cred că depresia se vindecă vreodată, doar că unii dintre noi reuşim să o gestionăm, când pentru alţii, din păcate, ajunge să fie o luptă pierdută”

B365.ro: De câți ani trăiești cu depresia? Depresia se vindecă vreodată? Am citit undeva că toți oamenii deștepți sunt singuri şi depresivi.

Alex Andronic: Trăiesc şi mă lupt cu depresia de aproximativ 10 ani şi la o primă vedere, poate nu sună ca fiind o perioadă mult prea lungă de timp, dar dacă mă uit în urmă, aceşti 10 ani se simt ca fiind 40. E un factor consumator, care te ţine în gardă mereu şi care-ţi dă impresia că timpul capătă alt sens. Şi nu, nu cred că depresia se vindecă vreodată, doar că unii dintre noi reuşim să o gestionăm, când pentru alţii, din păcate, ajunge să fie o luptă pierdută. Nu cred în vindecarea ei, dar nu cred nici în imposibilitatea de a reuşi să lupţi, ceea ce nu e tocmai un lucru uşor de făcut şi deseori se întâmplă să oboseşti. Satisfacţia pe care am avut-o, însă, atunci când am ajuns pe un „platou” unde lucrurile erau oarecum liniare, a meritat toate eforturile pe care le-am făcut în lupta cu ea. Desigur că s-a găsit o corelaţie între depresie şi coeficientul de inteligenţă, şi nu neapărat doar la nivel de IQ, ci la nivel de proiecţii. Când nu-ţi doreşti mai mult de la viaţă decât ai deja, când iei totul de-a gata şi nu există nici cea mai mică dorinţă de evoluţie, lucrurile sunt mult mai simple şi sunt slabe şanse să apară frustrări, nemulţumiri ori nefericire.

Foto credit: Alex Andronic.
Nu mai ştiu cum sunt eu fără depresie, dar cu ea ştiu clar că sunt deseori în extreme”

B365.ro: Cum ești tu fără depresie și cum ești tu cu ea? Ai simțit vreodată că mintea este dușmanul tău?

Alex Andronic: Mintea este mereu duşmanul nostru cel mai aprig, e absolut categoric acest lucru. De cele mai multe ori ne facem rău singuri din cauza ei, ne imaginăm situaţii care posibil să nu se întâmple niciodată, dar care ajung să ne rănească. Ne comparăm cu alţii, ne setăm ţeluri greu de atins, deseori inconştient, sfârşind prin a ne răni singuri sentimentele. Lăsând la o parte un rău fizic pe care ni-l poate face cineva, în rest, orice alt lucru care ne răneşte la ceilalţi, este, de fapt, cauza proiecţiei noastre asupra celorlalţi. Nu mă răneşte dezamăgirea unui prieten, mă răneşte aşteptarea că nu mă va dezamăgi. Nu mă răneşte neiubirea partenerului, mă răneşte dorinţa că m-ar putea iubi. Nu mai ştiu cum sunt eu fără depresie, dar cu ea ştiu clar că sunt deseori în extreme. Uneori foarte social, alteori pot fi perceput ca un introvert cu acte în regulă, asta ca să nu spun sălbatic. Depresia m-a făcut, însă, să fac pace cu mine şi mai ales să nu-mi fie teamă să fiu singur, eu cu mine. Am descoperit prin ea că nu mai ştiu nici măcar sensul cuvântului „plictiseală”, pe care ţin minte că-l foloseam des înainte să apară depresia în viaţa mea. Cu siguranţă „plictiseala” era şi cauzată de vârsta fragedă, dar şi că nu ştiam ce să fac eu cu mine, ori astăzi ştiu că sunt cea mai importantă persoană din viaţa mea. Nu mă plictisesc cu mine, găsesc mereu ceva de făcut, fac lucruri care îmi fac plăcere, am grijă de mine, mă respect într-atât cât se poate şi încerc să fiu în fiecare zi o variantă mai bună a mea.

Marea Roşie, vacanțele lui Alex. Foto credit: Alex Andronic.
A fost o îndrăzneală absolută să public „Confuz”, un roman cu temă LGBTQ+ într-o ţară cu tendinţe homofobe foarte mari”

B365.ro: Ai mai scris “Confuz”. Ce este “Confuz”, este povestea ta? Cum comentezi faptul că în România homosexualitatea este considerată a fi o boală psihică?

Alex Andronic: „Confuz” a fost şi el, la rândul lui, un manifest. A fost scrisă la 20 de ani, într-o perioadă în care eram plin de frustrări şi singura nevoie acută era cea de a epata. Este, dacă vrei, strigătul unui adolescent şi dorinţa lui de a fi văzut, a fi auzit. Mă conţine destul de mult desigur, dar are şi o parte de ficţiune, ca oricare carte pe care o voi scrie vreodată. Niciuna nu va fi o autobiografie 100%. Şi când unii ar spune despre ea că e o carte despre curaj, ei bine, aş spune că e o carte despre nebunie. La vârsta aia nu ştiam ce e curajul, dar cunoşteam foarte bine nebunia. A fost o îndrăzneală absolută să public un roman cu temă LGBTQ+ într-o ţară cu tendinţe homofobe foarte mari. Şi ajungem, din nou, la ce spuneam mai sus. Oamenii hulesc ceea ce nu înţeleg. Oamenii n-au o problemă că doi bărbaţi se sărută sau fac sex, au o problemă că nu-nţeleg de ce fac asta. Unii pentru că pur şi simplu nu-nţeleg şi n-au avut acces la informaţii, alţii pentru că îşi reprimă propria sexualitate din cauza direcţiei societăţii de a o blama pe cât se poate. Şi exact ca la covid, că tot făcusem o paralelă mai devreme, cei mai aprigi duşmani ai subiectelor pe care nu le cunosc sunt cei care nu cred în ştiinţă, cei care se cred mai presus decât un specialist în domeniu. De ce am crede un medic care spune că homosexualitatea nu este o boală, dacă noi nu suntem capabili să credem că există un virus de care medicii ne recomandă să ne ferim?

Foto credit: Alex Andronic.
Danemarca face, încă, parte din mine. Mi-a construit un sistem de valori foarte sănătoase şi m-a făcut să privesc viaţa cu alţi ochi”

B365.ro: Câți ani aveai cînd ai plecat în Danemarca și cum ai trăit acolo? De ce te-ai întors?

Alex Andronic: Aveam 15 ani şi jumătate, am plecat forţat de împrejurări, întru întregirea familiei, ai mei locuind deja acolo de câţiva ani. Iniţial, am fost frustrat de ruperea mea de tot ce însemna acasă pentru mine, ulterior, însă, printr-o capacitate de care mă bucur că am beneficiat, am reuşit să mă integrez şi să asimilez ţara aia ca fiind parte din mine. M-a crescut, m-a învăţat, mi-a oferit oportunităţi şi viziuni pe care nu cred că le-aş fi descoperit dacă n-aş fi plecat. Astăzi sunt mai mult decât recunoscător pentru cei nouă ani petrecuţi acolo şi chiar dacă am ales să plec, Danemarca face, încă, parte din mine. Mi-a construit un sistem de valori foarte sănătoase şi m-a făcut să privesc viaţa cu alţi ochi, din alte perspective, având în spate încă o cultură a unor oameni care, cândva, mi-erau total străini. Cu toate astea mi-am dorit să mă întorc în România pentru că, la un moment dat, mi-am dat seama că plecarea n-a venit din propria nevoie şi credinţă, şi că întoarcerea mea în ţară ar însemna să-mi iau viaţa complet în propriile mâini şi să trăiesc rupt de ai mei, să mă construiesc departe de sânul familiei, lucru care a contribuit masiv la maturizarea mea extrem de timpurie.

B365.ro: Ai deschis un restaurant în București pe care l-ai și închis. Ce nu a mers?

Alex Andronic: Mi-am deschis propria afacere la o vârstă fragedă, dacă e să fim realişti. Nu mulţi tineri îşi deschid o afacere la 24 ani. Dintre cei care o fac, unii reuşesc, alţii nu, motivele sunt, desigur, diferite. La mine lipsa experienţei şi-a plus clar amprenta, mai apoi a fost vina deciziilor luate pripit, fără să aprofundez subiectul îndeajuns şi să-mi fac planuri pentru diferite scenarii. A fost, mai degrabă, o decizie luată din teribilism, nicidecum una gândită la rece, logic şi pragmatic, decizie care m-a costat. Dar, ca de altfel orice lucru pe care l-am făcut în viaţă, nu regret nicio secundă, cu toate că a fost un eşec, este un eşec pe care mi l-am asumat şi din care am învăţat cu siguranţă. Nu m-am lăsat doborât de el, din contră, am încercat să-l înţeleg, să-l procesez ca să pot să evoluez şi din acest punct de vedere.

Foto credit: Alex Andronic.
Nu mai sunt demult la vârsta la care să-mi doresc să par altceva decât sunt, iar a fi autentic a devenit, poate, un fel de specie pe cale de dispariţie”

B365.ro: Sunt mulți cei care te urmăresc în online. Cum îi percepi, sunt politicoși, te încurajează?

Alex Andronic: Sunt foarte mulţi oameni care mă urmăresc şi-ţi mărturisesc că acum, la aproape 30 de ani, sunt extrem de recunoscător că toţi oamenii ale căror priviri sunt îndreptate spre mine există. De-a lungul anilor am format o comunitate de care sunt foarte mândru, oameni din toate categoriile sociale, oameni de la care am avut, la rândul meu, de învăţat. Cu toate că e deja o comunitate atât de mare încât nu aş putea niciodată să interacţionez cu fiecare, de multe ori îi urmăresc din umbră ca să-nţeleg lucruri şi despre mine. Încerc să-i descopăr pe cei care mă urmăresc, să-nţeleg în ce fel reuşesc să-i ating şi cu ce. E o comunitate care m-a susţinut în absolut orice proiect, care m-a încurajat şi cel mai important, care mi-a deschis ochii în ceea ce priveşte responsabilitatea mea faţă de ei. Căci, da, există o responsabilitate înainte de toate. Nu mă simt dator cu nimic, dar mă simt responsabil. Oamenii s-au triat, cumva, au rămas în jurul meu cei care m-au acceptat aşa cum sunt, cu toate calităţile şi defectele la un loc, şi cel mai important, cred, este că au rămas cei care mi-au apreciat autenticitatea. Nu mai sunt demult la vârsta la care să-mi doresc să par altceva decât sunt, iar a fi autentic a devenit, poate, un fel de specie pe cale de dispariţie. Odată cu reţelele sociale a existat acest trend de a arăta cât de perfecte sunt vieţile noastre, ori eu m-am expus mereu cu bune şi cu rele, am expus fiecare parte din mine cu un curaj nemaipomenit, tocmai ghindându-mă după ce-ţi ziceam c-a devenit motto-ul meu în viaţă.

Alex, pasionat de cooking. Foto credit: Alex Andronic.
Orice mi s-a părut, la un moment dat, c-a fost o pierdere, s-a dovedit a fi, de fapt, un câştig. Orice pas pe care-l fac înainte e un câştig”

B365.ro: Cum te vezi tu peste 5 ani sau zece? Ce ai pierdut, ce ai câștigat?

Alex Andronic: Sincer, nu ştiu, habar nu am unde mă va duce viaţa peste atâţia ani. Oricâte aspiraţii am, oricâte lucruri îmi doresc pentru mine în viitorul îndepărtat, mi-am dat seama că viaţa mea se poate schimba radical de la o lună la alta. Ce ştiu sigur e că acum că am învăţat să mă iubesc pe mine şi să mă pun pe primul loc, oricum va arăta viaţa mea peste câţiva ani, sunt convins că voi fi împăcat cu orice decizie aş lua care să mă ducă acolo. Sunt cel mai important om din viaţa mea şi, de altfel, singurul care rămâne pe termen nedefinit. Îmi voi fi prezent mie şi asta e tot ce contează. Poate voi reuşi să fac tot ce mi-am propus sau poate tot ce mi-am propus se va schimba la 180 grade peste două luni, sunt ok cu orice va avea să vină atâta timp cât reuşesc să nu mă mai pierd pe mine. Sunt omul care, astăzi, e de părere că nu a pierdut nimic. Orice mi s-a părut, la un moment dat, c-a fost o pierdere, s-a dovedit a fi, de fapt, un câştig. Orice pas pe care-l fac înainte e un câştig.

Barcelona, oraşul de suflet al lui Alex. Foto credit: Alex Andronic.
Până la urmă, niciun oraş n-ar fi vesel dacă n-ar exista oameni veseli în el, nu-i aşa?”

B365.ro: Bucureştiul poate fi un oraş depresiv, cu locuri depresive, sau îl vezi vesel, de la Hilariopolis?

Alex Andronic: Bucureştiul, ca orice alt oraş din ţara asta sau chiar din lumea întreagă, este aşa cum vrem noi să fie. În fiecare dimineaţă şi-n fiecare zi facem alegeri. Dacă alegem să vedem doar părţile lui negative, sigur, Bucureştiul poate părea ca fiind un oraş gri. Alegerea mea este că-n orice loc mă aflu, vreau să văd frumosul. Există clădiri frumoase, există străzi pe care-mi place să mă pierd, există oameni care încă-ţi zâmbesc pe stradă fără să te cunoască, există participanţi la trafic care încă cunosc răbdarea şi bunul simţ, există frumos în orice, ţine doar de alegerea fiecăruia dacă vede frumosul sau vede urâtul. Sigur că nu mă închid într-o bulă unde curge doar lapte şi miere, dar mi-am dat seama că totul se reduce la alegeri. La fel cum mă trezesc dimineaţa şi aleg să fiu un om bun şi empatic, la fel mă trezesc şi cu gândul la Bucureşti. Până la urmă, niciun oraş n-ar fi vesel dacă n-ar exista oameni veseli în el, nu-i aşa?

Vezi tu, e o linie fină între umorul autentic şi cel care apare să mascheze traume”

B365.ro: Simţul umorului te-a salvat din cele mai negre situaţii?

Alex Andronic: Absolut. Simţul umorului e o calitate care n-ar trebui să-i lipsească niciunui om. Mai mult decât atât, capacitatea de autoironie este, dacă vrei, cel mai bun semn de inteligenţă şi asumare. Sunt atât de împăcat cu mine însumi încât pot să mă autoironizez fără să-mi rănesc singur sentimentele. Dar, vezi tu, e o linie fină între umorul autentic şi cel care apare să mascheze traume. Şi fac deseori acest schimb între umorul natural şi umorul forţat de împrejurări, ăla pe care s-a întâmplat să-l folosesc, e drept, rareori, pentru a-mi masca durerea. De cele mai multe ori, din fericire, umorul autentic primează, iar el e temelia unei sănătăţi mintale la care am aspirat o bună parte din viaţa mea. Şi-mi doresc să nu-l pierd niciodată.

PS

Despre colecția de tricouri cu mesaje a lui Alex, abia astept să scriu. Plus despre carte, când va fi publicată, cât de repede.

Cookies