Luna peste București într-o noapte de ianuarie 2022

Știu că m-a lovit peste ochi. Și m-a durut. Că există, că are formă, că mi-a șoptit: “Privește-mă!”. Nu mai privisem demult pe cer. Și am privit ca un infractor. Este primită privirea mea să zgârie cerul? Dacă mă rătăcesc, ce-o să pățesc? Și am privit cerul de mă durea ceafa, gâtul. Obișnuit să privesc prada pe pământ, să mă feresc de oameni, nu știam de cer de ceva vreme. 

Era o lumină clară pe cer și eram singur pe stradă. Dar luna aceea nu-mi lumina calea, nu-mi făcea binele să-mi vorbească. Avea forma unei calzone. Era grăsuță la mijloc rotunjită în părți. Am mușcat din această calzone cu poftă, cu ochii. Nimic nu mă oprea să știu că e a mea. Și în același timp să fie a tuturor.

Când am ajuns acasă mi-a fost rău că n-am pozat-o, cum îmi spune Anamaria, și întâmplător am văzut pe Facebook că o pozase Ana Șișu. 

Cumva, luna de pe 18 ianuarie, a fost a tuturor doar câțiva au avut ochi, obiectiv s-o vadă. Ce mare lucru o lună pe cer? O lună pe cerul lumii, că nu era luna Bucureștiului. Cumva îți lungește gâtul dar și prostia aceea de invizibilă dimensiune. Percepția că dincolo de tine, 180 cm, grăsuț, drăguț, factură mare la electrica și la gaze e ceva. E ceva trecător, de o seară, de câteva secunde, dar cum rar vezi, cum rar întâlnești. E dimensiunea aia care te face mai bun. Te lovești de mitocani, de nesimțiți, de cerșetori, de babe nebune, de vecini cretini, de lume, de adunătură și crezi că ești deștept, mai bun, mai altfel. De fapt, nu comparația cu oamenii te face astfel, nu. Doar întâlnirea cu asemenea lună calzone. 

Pentru că acolo privirea îmbrățisează nu doar natura umană. Și întregul. Deși nu vedem decât o lună, vedem ceva mai mult, cum rar ni se întâmplă. Nu poți vedea luna asta oricum. Trebuie, cum spuneam, să nu fi obsedat de ființa umană, să te compari cu animalul urban care conduce mașina, care urlă de durerea măștii, nu. Privirea ți-e împăcată și luna te urcă pe cer. Ești liber de cât de prost, mic ști pe pământ și ești ușor ca fulgul să urci privirea spre lună.

Nu vezi nimic la lună altfel. De ești gârbovit de griji, vezi prea puțin din lună. O vezi, o constați și nimic mai mult. Eu m-am cufundat într-o călătorie albă din care nu am obținut mare lucru. Dar neprețuită e clipa aceea de împăcare cu toate cele din jur și cu cele nevăzute. Incertitudinea, imprevizibilul, toate astea erau pe cerul urbei mele mici și eram în al nouălea cer. N-avea nevoie de pași să calc pământul, n-aveam nevoie de parizer să nu-mi fie foame. 

Călătoream spre Vrăjitorul din Oz cu toate slăbiciunile mele și nu mă judeca nimeni și nimic. Eram lipsit de curaj ca Leul, eram fără inimă ca Omul de Tinichea, eram fără minte ca Sperietoarea de Ciori. Și știam că Luna, acest Vrăjitor din Oz, nu are ce să-mi dea. Luna nu avea nicio utilitate, niciun preț, luna nu era listată la bursă și nici, oho, nu-mi plătea datoriile la lumină, nici nu putea să salveze fetița omorâtă de polițist. Nu, nimic și nimeni nu se întâmpla privind luna calzone. Dar privind-o eram ușor, eram fascinat și unda aia lunatică putea fi și o șaorma, așa cum putea și o calzone.

Și luna aceea putea fi orice, orice din lumea aceea încă nemâncată, încă nenumită. Nu mă supăra deloc. Luna era lumină. Atăt, era lumina care mă înălța la cer deși mi-era frig de mă pișam pe mine de frig aici, pe pământ, într-un tufiș de pe strada Negru Vodă.

Băi, oameni, voi ați văzut că toaletele publice alea modulare care se spală singure sunt închise în tot Bucureștiul de vreo 2 ani? Adică sunt învelite în țiplă și nu poți intra în ele.

Nota B365.ro: E încântare fiecare plimbare cu Eugen prin București. Pe unde ne-a mai dus până acum, mai jos:

• Gunoierii Bucureștiului
• Măcelul Pomului de Crăciun. Breaking News de București
• Tristețe de Crăciun. În Buzești, București