Lumina umanității. De ce suntem mai buni decât ne place să credem?

”Gândul că suntem păcătoși este în mod straniu alinător. Ne dezvinovățește. Dacă majoritatea oamenilor sunt răi, atunci împotrivirea și angajamentul nu prea își au rostul oricum.” spune Rutger Bregman în cartea lui, Homo Sapiens - O istorie plină de speranță.

Am căutat în ultimele luni tot felul de răspunsuri în cărți despre economia comportamentală, antropologie, psihologie și etică. Cam toate încep de la întrebarea ”Sunt oamenii mai degrabă buni sau mai degrabă răi?”, celebra interogație de la care se împarte lumea în două categorii de respondenți – BUNI – și îi vei găsi aici pe cei care se încred în filosofia lui Jean-Jacques Rousseau și – RĂI – și vei da de urmașii lui Hobbes. Unul spune că oamenii trebuie să fie liberi pentru că, fiind buni, se vor descurca să se organizeze, celălalt zice că suntem niște egoiști lipsiți de speranță și că trebuie să fim conduși de cineva pentru a respecta ordinea.

Între eroi și monștri sunt oamenii normali, ca mine, ca tine, ca noi

Nu intrăm prea mult în detalii de ordin academic pentru că nu e cazul, însă hai să vedem câteva lucruri pentru care ajung să cred, tot mai puternic, că suntem mai degrabă orientați spre bine. Perspectivele moderate sunt întotdeauna cele mai plictisitoare, deși ne tot place să vorbim despre echilibru și spunem că oamenii ”echilibrați” sunt demni, nu vom găsi prea multe știri despre această categorie de indivizi. Ne plac știrile cu eroi sau cu monștri. E simplu: ce e între nu contează. Tocmai această obsesie pentru exagerare, pentru raportul model/antimodel ne distorsionează profund înțelegerea realității. Suntem de mici ahtiați după povești în care se dă lupta dintre bine și rău. În care cineva e perfect și cineva e odios. Și pornind de la acest model, de la exemple banale, până la studii științifice, exagerăm realitatea pentru a o conduce spre o finalitate clară: oamenii sunt răi sau oamenii sunt buni, nimic între.

E mai ușor să faci rău decât bine, dar…

Centrul Uehiro de Etică Practică al Universității Oxford este condus de profesorul de filosofie morală de origine română Julian Săvulescu. În cartea Neadaptați pentru viitor pune în discuție un  adevăr crunt: e mai ușor să faci rău decât bine. Îl citez: ”Este destul de ușor pentru oricine, în principiu, să aducă prejudicii grave, cum ar fi să ia o mașină și să calce un număr de oameni în câteva secunde, dar foarte puțini sunt capabili, de obicei, să salveze la fel de multe vieți în același timp. Oamenii pot fi uciși în orice moment al vieții lor, dar numai în circumstanțe excepționale îi putem salva de la moarte.” Așa e, e adevărat că e mai ușor să faci rău. Asta nu înseamnă că îl și facem. Nu am studii științifice pe care să le citez, dar sunt convins că sunt mai mulți oameni în lume care se trezesc cu gândul ”ia să văd ce treburi mai fac azi”, decât ”la ce intersecție din oraș să trec cu mașina peste un grup de 20 de oameni?”. În continuare, suntem orientați spre bine, deși vulnerabili în fața răului.

Suntem ființe emoționale

Ce să mai zic despre relația dintre starea noastră emoțională și percepția asupra relației dintre bine și rău? Simțim foarte ușor indignare față de aspectele negative ale realității și avem tendința să ne exagerăm temerile. O să mă dau chiar pe mine drept exemplu. Într-un articol recent spuneam ”Așa, pe față, suntem pe față indiferenți. Avem problemele noastre, pandemia e grea, viața asta incertă ne calcă pe nervi, dar ne și doare-n dos. De celălalt, de ceilalți, de cine nu e Eu.”. În continuare cred că stilul de viață modern și pandemia riscă să ne modifice profund modul în care funcționăm, dar devenim indiferenți pentru că suntem vulnerabili și fricoși, nu pentru că suntem răi. Plus că în situația ilustrată de mine în articol, indiferența oamenilor în fața unei scene de abuz public se poate datora unui fenomen destul de des întâlnit: apatia spectatorului. Adică vedem că mai sunt și alți oameni care pot suna la poliție, avem impresia că au preluat ei responsabilitatea, iar noi ne vedem liniștiți de treabă. Din păcate, când toți credem asta, niciunul nu mai face nimic. Și când crezi fără să verifici se poate spune despre tine că ești naiv. Așadar, completez: suntem orientați spre bine, deși vulnerabili în fața răului și naivi.

Un strop de lumină

Binele și răul sunt relative, prin urmare le vom distorsiona. Dar ce să vezi? Nimeni nu va face ceva bun și va pretinde că a făcut asta pentru un scop malefic, însă în istorie s-au întâmplat nenumărate lucruri odioase justificabile, în mintea acelor oameni, de un scop pe care ei îl considerau bun. Hannah Arendt, unul dintre cei mai cunoscuți filosofi ai secolului XX, era convinsă că oamenii sunt mai degrabă buni. De la ea aflăm că și atunci când oamenii aleg răul, îl maschează cu minciuni și clișee astfel încât să sugereze că răul este bun. Inclusiv unul dintre cele mai mari rele din istorie, Holocaustul, a fost bazat pe inocularea ideii că specia umană va progresa doar dacă ne vom purifica genetic. Noi știm că e absurd, dar naziștilor le intrase în cap că asta e o misiune onorabilă. Cu toate acestea, un strop de lumină s-a strecurat și aici, iar cuvintele ce urmează au fost așternute pe foaie de Hanah Arendt la Ierusalim: ”Este singurul caz în care naziștii s-au confruntat cu o rezistență publică din partea populației locale, iar aceasta pare să fi avut drept rezultat (…) schimbarea atitudinii lor. Aparent, nu mai priveau nimicirea unui întreg popor ca pe ceva de la sine înțeles. Se confruntaseră cu o rezistență care era bazată pe principii, iar duritatea lor se topise precum untul la soare…”. Arendt se referă la situația Danemarcei, a cărei populație s-a solidarizat cu minoritatea evreiască, lucru care a condus la salvarea a 7000 de evrei danezi din fața trupelor germane. Să adăugăm: Ca oameni, suntem orientați spre bine, deși vulnerabili în fața răului și naivi. Uneori vom crede că facem bine și când facem rău, dar vor rămâne mereu apărători ai binelui de la care putem învăța. 

Am trecut un pic prin filosofie, antropologie și istorie, dar nu putem încheia articolul fără să ne uităm la religie. Pentru cei mai mulți oameni discuția despre bine și rău, e, de fapt, o discuție despre religie. Majoritatea religiilor lumii își bazează povestea principală pe faptul că doar prin credință oamenii pot fi de partea binelui. Religia creștină pornește de la premisa că fiecare dintre noi e părtaș la ”păcatul originar”, că bărbatul e pedepsit să muncească și femeia să dea naștere la copii în chinuri cumplite, că trebuie să ne căim. Desigur, Sfintele Taine și Învierea lui Iisus Hristos, cea mai mare sărbătoare a creștinătății, sunt tocmai dovezile faptului că Dumnezeu ne iubește și că ne vrea pe toți mântuiți.

Avem nevoie să fim văzuți și de zei, și de oameni

Nu ne vom putea uita la fiecare religie în parte în acest articol și nu vom încerca să spunem că una e mai bună decât alta, însă o să ne uităm la un studiu care pare că explică însăși existența credințelor religioase. Experimentul ”Prințesa Alice te vede” a fost inițiat de psihologul Jesse Bering și ce ne demonstrează este revelator. Într-o sală ținută sub observație printr-o cameră ascunsă, acesta a observat două grupuri de copii de școală primară. Ambele grupe au fost instruite astfel încât să respecte o serie de reguli. Fiecare copil trebuia să intre singur în sală și să arunce o bilă magnetică pe un panou cu punctaje stând cu spatele la panou. La final, copilul memora punctajul și îl comunica psihologului astfel încât să primească un premiu. Până aici totul pare simplu, însă a existat o mică diferență între cele două grupuri. Copiilor din primul grup li s-a spus că vor intra pe rând și că vor fi complet singuri. Copiilor din al doilea grup li s-a spus că vor intra pe rând, dar că pe fotoliul din sală stă așezată Prințesa Alice care este invizibilă și care  îi va supraveghea.

Ce s-a întâmplat în cele din urmă? Copii din primul grup au trișat, în loc să arunce bila magnetică, au pus-o direct pe scorul cel mai mare de pe panou, știind că nimeni nu îi va da de gol. Copiii care au avut-o în sală pe prințesa Alice, au rezistat tentației de a trișa. Studiul a fost repetat cu zeci de grupe care au cumulat câteva sute de copii și rezultatele sunt aceleași. Concluzia? Avem nevoie de cineva care să ne vadă și să ne țină pe calea cea bună, suntem dependenți de alți oameni și de zei care să ne aducă aminte ce este bunătatea. Așa cum spunea și psihanalistul Carl Jung: toți avem o umbră (o parte rea) pe care trebuie să o conștientizăm și să lucrăm constant pentru a o ține sub control, dar sunt convins că nimeni nu-și va ține sub control lumina dacă e nevoie de ea. Și așa voi încheia fraza: Ca oameni, suntem orientați spre bine, deși vulnerabili în fața răului și naivi. Uneori vom crede că facem bine și când facem rău, dar vor rămâne mereu apărători ai binelui de la care putem învăța. Avem nevoie să fim văzuți, pentru că asta ne dă speranță. Și, odată văzuți, ne vom strădui să fim mai buni.