CONTRIBUTORICONTRIBUTORS

Luați misticismul cu apă. Pe stomacul gol face cancer

Dacă v-ați întrebat vreodată de ce e Roma centrul creștinismului universal, deși comemorăm martirii sfâșiați de lei în amfiteatre, o sa aveți surpriza, care nu știţi, să aflați că răspunsul sunt evreii. E un story cel mai frecvent omis, agățat în mituri contorsionate politic, cu nimic mai presus de orice zvârcolire mistico-ideologică de azi. Istoria nu te împiedică să crezi, dar te poate opri la timp să fii tampit sau demagog, cele două tulpini simbiotice ale discursului împotriva rațiunii văzută ca dușman al evlaviei.

De fapt, e despre o răfuială. Când ai să-i mai asculți pe Lavric și Bjoza, măcar echilibrează imageria.

Roma va deveni centrul lumii creștine din directa satisfacție deloc dumnezeiască la aproape-extinția genocidara practicata de romani în primele secole ale erei noastre împotriva stirpei fratricid rivale a evreilor. Nu, bineînțeles că n-are nicio legatura cu creștinii cum a dezmembrat viitorul împărat Titus în anul 70 dHr Ierusalimul piatra cu piatra! N-are, dar tocmai asta e cutremurător…

Și anume că primii creștini au văzut aici Semnul. Pedeapsa binemeritată. Este ceea ce a rămas peste milenii scrijelit ca dovadă, argument, expresia divina a dreptei razbunari – credința ca masacrul roman a fost trimis de Dumnezeu. «Vedeți voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va ramane aici piatra pe piatra care sa nu fie dărâmată» (Matei 24,2). Aceasta este rădăcina fundamentală a antisemitismului și, în linie dreapta, sursa primordială a Holocaustului. O interpretare punctuală niciodată pusă la îndoială. Știu, crestineste, azi, e nedigerabil. Dar nu despre digestie vorbim acum. Ci despre cea mai pură, omenească, mundană și politicianistă poveste, care, bineînțeles, eliberată din mit nu mai are nimic divin. E despre creștinism fără sa fie despre Hristos.

În fapt, enervantele insurgențe evreiești împotriva romanilor primelor secole au fost cauza foarte concretă si nediscutabilă a ţintuirii lui Iisus pe cruce. Nesiguranța imperiului pe pământurile acestui popor bizar „care detesta tot ceea ce iubim noi și este îngăduitor cu tot ce ne repugnă”, cum spune Tacitus, i-a determinat pe romani să decreteze toleranță zero pentru orice indiciu de potențială tulburare civilă. Nimic neobișnuit.

Desigur, Tacitus se referea la monoteism și la repulsia evreiască fata de menajeria zeilor străini. Profeții, acești misticoizi ezoterici și nesupuși, ieșeau frecvent în afara decorului politic convenabil Romei, iar Roma n-are timp sau chef să descâlcească sofisticatele diferențe doctrinare din predicile lor. Din experiență știe că mult zgomot religios e doar perdeaua de ceață pentru o noua revoltă, așa că lichidarea lor era ceva obișnuit.

Autoritățile evreiești colaborationiste făceau, natural, o parte suculenta din treaba murdară. În fond, disidenții le periclitau privilegiile iar ocupația, exact ca azi, s-a bazat întotdeauna pe oportuniștii locali. Dar fervoarea religioasă  și contradicția filosofică insurmontabilă dintre nepăsătorii și poliamoroșii zei greco-romani și ultra-exclusivistul ascet Iahve nu putea fi îngropată sub preș prin execuția unor excentrici. 

Dimpotrivă. Pilat are toate motivele sa fie pătruns de îndoiala deciziei vis a vis de acest „încă un profet” numit Iisus din Nazaret, el știe că stă pe un cazan instabil, amorsabil la aproape orice impuls. Excelent expus piaristic în Evanghelii ca moment suprem de inflexiune, Pilat intră în mitologia creștină ca un aproape nevinovat. E cel mult un participant buimac, sfâșiat de o aparentă revelație a divinului aflată în conflict cu datoria, în realitate el e sfâșiat doar de frica mult mai pamânteană a unei decizii cu consecințe imprevizibile. Deși pare un detaliu, Pilat este cheia originară esențială în sacralizarea Romei. Și, bineinteles, automat, în blestemul aruncat asupra evreilor…

Să nu uităm aici că Evangheliile (cele oficiale) sunt scrise în secolul 2, când pedeapsa profetică deja se împlinise. În mod evident, ea trebuia și justificată. Nu se poate nega însă acest masterpiece de contorsiune simbolică a unor evenimente. Momentul Iisus este minor pentru istoria Iudeei Romane, motiv pentru care nici nu avem surse alternative Evangheliilor privitoare la viața Lui. Aproape ca nu putea exista un context mai potrivit pentru exploatarea de mare anvergura a unei noi construcții mitologice cu raționalizări superb de pământene. 

Revolta potențială care-i întunecă rațiunea lui Pilat, adevăratul moment major, apare mult mai tarziu, în anul 66 dHr și se încheie în 70 cu demolarea pana la firul ierbii a Ierusalimului. Romanii, practici, l-ar fi putut tolera pe Yahve, dar reciproca nu era valabilă. Răbdarea lor e foarte limitata, iar extincția este soluția la problema unei provincii demonstrat neguvernabile.

Acesta este evenimentul-pedeapsă, pe care primii creștini l-au văzut ca împlinire a profeției Mântuitorului – caderea Templului. Masacrul, desigur, a fost îngrozitor. Orașul a devenit nelocuibil. Ce iar se trece cu vederea este ca mitul pedepsei anihilatoare nu e unul creștin, proaspăt, ci sută la sută evreiesc și vechi. O lungă tradiţie de evenimente asemănătoare îl precede. Privind istoria iudeilor si neastâmpărul lor, aproape că și-o și cereau

Dar următorii împărați au avut grijă să se asigure ca treaba chiar e făcută temeinic. Traian, Hadrian și Diocletian repetă și desăvârșesc devastarea. Ce nu prea se spune este că, deși îi arunca într-un număr de ocazii și pe creștini leilor, grija împăraților rămân evreii și insațiabila lor forma de nesupunere civică. Hadrian, cel puțin, este atât de înverșunat, încât devine obsedat de extirparea acestui focar exotic de scandal. Pentru evrei, Hadrian este cel lângă al cărui nume este neapărat adaugat la orice menționare „să putrezească-n iad”. Nici măcar Titus n-a avut parte de asemenea onoare…

Ierusalimul este nivelat din nou și reconstruit ca și colonie, primește chiar și un alt nume.  Diferența dintre Yahve și Dumnezeu-tatăl este atât de neclară romanilor (și a rămas identic de neclară până azi), la fel și gâlceava dintre ei, încât primii martiri creștini sfârșesc pentru ca sunt prea evrei. Niște evrei eretici, ok, dar cine avea timp de astfel de detalii…?

În ciuda prigoanei și istoriei, recunoștința creștinilor față de Roma pentru genocidul evreiesc și împlinirea cuvintelor sacre va capăta proporții mistice. O răfuială locală folosind pe post de proxy un imperiu devine una globală. Vă sună cunoscut?  

Printr-o enervantă ironie, primii creștini, încă in stadiul de erezie iudaică, seamănă izbitor cu sirienii din occidentul de azi. Cataclismul din anul 70 produce imigrația lor și a ultimilor evrei supraviețuitori la Roma, exact cum ingerința puterilor produce același fenomen în zilele noastre. 

Iar comunitatea creștină e vocală, provoacă pe faţă tradițiile și cultura locală, e sâcâitoare și cu pretenții universaliste, dar romanii o ignoră most of the time pentru ca e lipsită de suportul politic al vreunui stat. La Roma oricum colcăie toate bizareriile religioase ale pământului. Martirajul este o excepție, nu o regulă, și mai ales se aplică din când în când, profilactic, cam tuturor exacerbaților, indiferent de cult.

În plus, din aroganța poporului ales, evreii nu căuta prozeliți, creștinii însă da. Treptat, Roma devine centrul pentru ca Ierusalimul, locul patimilor și învierii Mântuitorului, a ajuns un pustiu dezolant. Printr-un paradox convenabil, seamănă leit cu blestemul Sodomei, iar creștinii au știut întotdeauna când să-și suprapună cu beneficii propriul monoteism peste al altora. Când a fost cazul de beneficii, firește…

Cu puțină imaginație, se poate spune că Roma își cultivă acasă propriul deznodământ în timp ce crede că și-l îndepărtează masacrând evrei prin deșertul Iudeei. Monoteismul iudaic, local, enervant dar neexpansiv, este lichidat în folosul unei mult mai insinuante clone a sa. Care nu e deloc suficientă cu localismul și se dovedește infinit mai lacomă…

Cam așa s-a născut sursa repetiției sintagmei „romană” în atâtea denominații religioase sau politice ulterioare – Biserica Romană, Sfântul Imperiu Roman și altele. Romanii, în forma lor autentică, politeistă și ante-creștină, n-au fost deloc premiați pentru iubirea de Hristos. Ci pentru că i-au făcut loc. E despre sânge, nu despre iubire. Cel puțin aici, Yahve și Dumnezeu-Tatăl seamănă până la contopire. Iar sângele a curs pana mai adineaori. Și încă pare că nu e suficient.

Dar cel care vine să desăvârșească opera și să asambleze definitiv antisemitismul în nucleul credinței este chiar întemeietorul Bisericii de Stat occidentale, primul creștin cu adevărat util – Constantin. Despre care știm precis doar ca e cu cruce roșie în calendar.

Nota b365.ro Cum mai spuneam, Tudor vine din când în când cu perspective noi (și clare) asupra lucrurilor care merită tot timpul petrecut ca să citești. Cercetași mai jos, dacă aveți cea mai mică umbră de îndoială:

 


Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button