Locul unde mănânci excelent toamna asta

După felul în care îmi folosesc mersul, fără nicio îndoială, ați putea spune că sunt un bărbat care are o legătură clară cu femeile. Pe fundalul unei muzici date tare, femeile calde m-au pasat una de la alta încă de când m-am născut. Dar e în ordine, e ok. Dumneavoastră puteți să vă uitați în altă parte decât la povestea asta sau putem, împreună, să înțelegem efectul lumii asupra omului. 

Ceea ce tocmai ați citit, doamnelor și domnilor, este, cu o mică modificare, prima strofă a piesei “Stayin’ Alive” a trupei vocal-instrumentale Bee Gees. 

Într-un mod nuanțat, dar extraordinar mi se potrivesc foarte tare aceste versuri, întrucât, deși eu am fost orientat altfel și păream safe, ceea ce mi-a pus capac în această viață sunt FEMEILE, aspect care este nu doar foarte neașteptat, ci și foarte amuzant. Amuzant pentru cei care reușesc să-și consume propria tragedie cu umor și detașare, evident. Eu, personal, n-am reușit, prin urmare tragedia mea mi s-a părut foarte tragică de multe ori, deși ea bine de tot condimentată cu comedie. Mă rog, ideea e că eu am crezut că scap de Eva, dacă mușc din șarpe, dar planurile Universului au fost altele.

Sunt la finalul, sper eu, unui ciclu de nouă ani și mult timp n-am râs la chestia asta, vă dați seama. Am început să râd de curând, când am realizat că multe dintre femeile în care eu speram să găsesc mama ideală mă confundă cu o oală căreia trebuie să îi pună capac, deși, din discursul dumnealor, oala era goală. Acum eu știu că în oala acoperită nu cad gunoaie, dar acest lucru devine irelevant pentru cineva care se crede un gunoi. Vă mărturisesc, sunt sătul să am o părere proastă despre mine, dar nu suficient de sătul deocamdată, încât să opresc din a mânca acest fel de mâncare care duce la foarte multe bășini, dar, pe principiul rabzi până te saturi, aștept și eu să-mi treacă pofta de autodistrugere. Fac și eu ce pot.

Pentru că sunt și eu om, vă dați seama că am încercat și eu să le pun capac celor care mi-au pus capac, dar asta pentru că, pur și simplu, fiind foarte absorbit de propriul meu vid, n-am realizat chiar din prima că oalele cărora voiam să le pun capac erau aproape să dea în clocot, iar, când mi-am dat seama, am considerat eronat că sunt eu cel care trebuie să oprească focul. Dar orice oală are mândria ei, mândrie care o poate face să creadă că se află în frigider, nu pe aragaz. Stau și-mi imaginez ce mare le-o fi fost mirarea când au realizat că dau în clocot, deși se credeau în frigider. Îmi imaginez pentru că n-am mai apucat să văd episodul respectiv. 

Eu am o părere foarte bună despre bunică-mea Ica, părere care nu e deloc alterată de faptul că dumneaei a crescut-o pe mama. Bunică-mea nu m-a tratat niciodată ca pe un gunoi. Fiind șchioapă și vizionară, m-a tratat ca pe o icoană, adică își făcea cruci de câte ori mai vedea ce prostii mai făceam. Uneori îmi mai trăgea și câte una sau două la fund, dar avea o super mare calitate. Mă lăsa, bine, nu doar pe mine, ci pe toți nepoții, ne lăsa să vedem cumva că o bușește râsul înainte de a ne da palma la cur. Nu era, așadar, o palmă serioasă. Nu-mi transmitea că i-am făcut rău, că i-am distrus viața, că i-am mâncat zilele, că i-am dat cu mucii în fasole, că i-am curbat destinul prin prostiile mele. Îmi transmitea că am greșit și mi-ar recomanda, poate, să nu mai fac.  

Pe de altă parte, mi-a venit adineaori în cap momentul în care maică-mea a descoperit că furasem bani ca să-mi cumpăt niște gume turcești care aveau la surprize bancnote de tot felul. Sincer, eu le cumpăram pentru că în primii ani de viață, trăiți în comunism, mi se repetase că sursa nefericirii noastre nu este iluzia unei lumi imaginare create de Dumnezeu ca să își învețe Fiul să fie bun, ci sărăcia era sursa nefericirii noastre. Vă dați seama că a aduna surprizele alea cu dolari, lire italiene, mărci, mă făcea pe mine care aveam vreo 11-12 ani să cred că am ieșit din sărăcie. Măcar eu din toată familia.

Mama m-a alergat atunci prin grădină. Stăteam la țară pe vremea aia, că Dumnezeu așa s-a gândit că așa ar fi cel mai funny pentru mine, să mă nasc gay în Comuna Voicești, județul Vâlcea în 1979. Jesus! Nu mă uitam în spate. Alergam destul de repede, deși încercam să evit să calc pe legumele din grădină, fiindu-mi teamă că distrugerea unei verze m-ar face și mai vinovat și mai pasibil de pedeapsă. Mama e micuță, 1.60, 50 de kilograme, pe acolo. Nu mai știu ce zicea, dar, efectiv se transformase într-un rug în flăcări care, din când în când, mă ardea pe spate. Nu m-ar fi prins, dar m-a convins cu replica: “La un moment dat, tot te prind!”  Atunci am ales Acum-ul. Mi-e încă foarte vie energia maică-mii când mă altoia (ce frumos înmoaie verbul “a altui” abuzul părintesc), în sensul că am simțit deznădeje, banii ăia ar fi trebuit pentru altceva. Ca și copil, deznădejdea asta m-a întristat foarte mult.

În copilărie mi s-au oferit foarte multe oportunități să asimilez foarte repede o idee simplă: A greși nu e omenește. De atunci îmi trăiesc viața încercând, pe de o parte să nu greșesc deloc, să fiu perfect și, paradoxal, pe de altă parte să găsesc o mamă, un părinte, o familie care să mă ierte indiferent ce aș face, calitate pe care personal consider că o are Dumnezeu sau Universul sau Iubirea, spuneți-i cum vreți. Calitate pe care Dumnezeu sau Universul sau Iubirea vrea să o învățăm și noi, in my opinion. 

Deloc paradoxal, n-am găsit o familie complet îngăduitoare, nici nu știu pe cineva care să fi găsit, dar există exemple, fragmente de clipe chiar și din viața mea, care să mă păstreze pozitiv. 

În schimb, m-a găsit o altă idee: Mă-ta ești tu! În sensul că fiecare om are în el puterea și capacitatea  de a se trata pe el însuși cu îngăduința unui părinte ideal atunci când greșește. Vă dați seama că, pentru mine, băiețelul Adrian, copilul, e foarte frustrant că doar el pentru el poate fi varianta cea mai bună de mamă, pentru că, las-o în morții mă-sii, toți vrem să aparținem unei familii, unui grup, de asta avem prieteni. Dar, chiar și cu prieteni, tot cel mai important e să ne aparținem nouă înșine, iar rahatul ăsta ne va lua ceva timp cel puțin unora dintre noi.

Văzând, după 43 de ani, că traiectoria mea în viață e să-mi pună mie femeile capac, iar ele să mă facă să cred că eu nu le-am pus lor, m-am apucat acum vreo 23 de ani să pun capac pe oale efective. Am început să gătesc. 

Preferatul meu este slow cooking-ul, fix cum m-a gătit pe mine viața. Sunt, practic, o tocană care trebuie să se adune, să devină dintr-o bucată. Fuck off, life! Sunt câteva chestii pe care le gătesc foarte bine. Ardei umpluți, risotto-uri, ciorbe, cam orice tip de carne, de la miel la pui, cartofi în fel și chip, dar piureul e preferatul meu. Deși m-am ars constat pe mine însumi, n-am învățat încă să fac grătar.

Îmi place să gătesc, să scriu, să fiu gazdă, să ascult muzică și să apelez la bunul simț măcar față de alții când nu reușesc față de mine. Știu că parcursul multora dintre dumneavoastră n-a fost ușor. Știu că sunt multe familii care se transformă într-o cursă de sărit garduri zeci de ani la rând și că, de multe ori, deși sari gardul vezi că ești că ești în aceeași curte. Asta până îți dai seama că tu ai pus gardul acolo, că tu îți ții familia în curtea aia. Mă gândesc acum la toți prietenii și colegii părinților mei care se bucură că fiii lor n-au talent la scris, ca să-și expună așa familiile.

Am luat cel îmi place mie cel mai mult și, împreună cu două prietene, am inventat un curs de mâncat litere. Vă spun de la început, dacă sunteți din București, vă rezolvăm, pentru un preț minim, și cu transportul. Pe scurt, ce se întâmplă. Avem 4 zile, din care 2 întregi, de-a lungul cărora se va mânca bine și se va scrie, adică ne vom crea împreună un sentiment de familie îngăduitoare, duminica. 

De Joi, 28 Septembrie, până Duminică, 1 Octombrie. Cursul are la bază un schelet, o structură de 7 întrebări pe care le vom folosi ca să scriem o poveste care nu va avea mai mult de 5-6 pagini. 

Mărimea poveștii este strict legată de timp, adică la această dimensiune ne permitem să și citim, să și dezbatem, să și îmbunătățim povestea. Prima întrebare este: Cine sunt eu și ce mesaj am? Restul le aflați acolo. Pare ușor, dar, de obicei, durează o viață să răspundem, chiar mai mult. De o formă metaforică și nu numai, întrebările vor avea același gust ca și mâncarea. 

În timp ce participanții scriu, noi vom pregăti mâncarea în proximitatea lor, poate nu ne vedem direct, dar, cu siguranță ne vom auzi. Evident, în timpul sesiunilor de scris, dacă participanții vor simți blocaje, ei pot alege să se oprească din scris, să alerge pe coclauri, să ne ajute în bucătărie sau să pună întrebări la care se va răspunde sau nu. Nu garantăm că avem toate răspunsurile. Alcool se va consuma doar după ora 15:00, hai 13:00, întrucât scopul cursului e scrisul. Atât. Nu uitați, acest curs nu se adresează doar persoanelor care își doresc să devină scriitori. Mesele vor avea ca element comun ideea de Prânz de Duminică într-o Familie cât de cât funcțională. Toate detaliile despre curs le găsiți aici. Atât. Vă pup pe silabe.

Doamne ajută și Doamne ferește, familia te scade, familia te crește. AdiSfuncționalul + Curs de mâncat litere cu Teleșpan

Nota B365.ro – Tot Teleșpan, mai jos:

• Riscurile datingului în București, după 40 de ani
• M-aș duce să dansez pe Calea Victoriei… Dar, dacă nu e bine să mă duc sau dacă, mai nasol, o să-mi pară rău că nu mă duc, indiferent ce-aș face?
• Cum am fiert în tramvaiul 32, în drum spre Liberty Mall (unde a existat singurul Starbucks din lume în care s-a fumat)