Locul din București de unde s-au bătut o vacă și-un pui și-au câștigat amândoi

Avea bunică-mea, Nela, când eram mic, un tuci, mânca-v-aș gura, pe care se sedimentaseră ani de prăjeală. N-am experimentat eu prăjeala cât a experimentat-o tuciul ăla. Și-l spăla, nu e vorba că nu-l spăla, dar pe vremea aia nu existau detergenți ca acum să scoată grăsimea în totalitate. Ea un sit arheologic culinar ce se făcuse pe el, cred că și fosile de dinozauri ar figăsit cineva dacă săpa pe acolo.

În el se făceau, pe plita cu lemne, mâncăruri de cartofi, sarmale, piureuri și regina regească a felurilor de mâncare, Raiul colesterolului al copilăriei tuturor nepoților bunicii mele, carne de garniță topită, în untura ei se prăjeau apoi cartofi și, după cartofi, se puneau și niște ouă ochiuri. Nu-mi aduc aminte să fi gătit bunică-mea ceva în tuciul ăla și mie să nu-mi fi plăcut. Cu ciorbele aveam o treabă când eram mic, dar ele se făceau în altă oală.

Ca și ție, probabil, viața mi-a oferit multe obstacole și încercări. Multe le-am trecut, altele mai revin, una singură e constantă de patruzeci și ceva de ani: Relația mea cu mâncarea. Poftesc ca și cum aș fi de trei ori gravidă. Și dacă mă ridic de la masă și dau peste ceva de care mi-e poftă, tot măcar gust și din aia. Dacă am ceva bun în casă de mâncare, mă duc noaptea la frigider și iau un pic așa, trei patru linguri la început, că îmi propun să fiu cumpătat, și încă vreo patru sau cinci linguri când renunț la năzuința moderației.

A Cote,  pe Calea Victoriei

Și, de la bunică-mea încoace, adică de zeci de ani, îmi place mâncarea, ce să fac? Lumea zice, în general, că sunt sfrijit, dar lumea, spre norocul ei, mă vede doar îmbrăcat. Dezbrăcat arăt ca un somalez, șnur pe la umeri, sferă pe la bazin. Dar problema asta se va duce ușor în sfânta zi în care mă voi apuca de sport, nu? Dar eu nu aștept ziua aia ca și cum ea ar veni.

Nici măcar depresia nu mi-a stricat pofta de mâncare. Deși depresia mă face să stau mai mult în casă, ea nu mă învinge de așa natură încât să refuz să mai ies să mănânc prin oraș când mă invită sau îmi propune câte un prieten, mai ales că în București sunt multe locuri în care se mănâncă bine. 

„Bunicile își creșteau nepoții cu carne, nu cu castraveți”

Așa am ajuns la A Cote, pe Calea Victoriei 134, din fericire pentru mine într-un moment al zilei când nu era foarte aglomerat. Că am înțeles că uneori e foarte. Era și în timpul săptămânii. Și-am mâncat. Am balotat ca și cum încă aș mai fi crezut că mâncarea îmi poate alunga tristețea pe termen lung, nu doar cât o mestec. Și eu nici nu sunt vreun campion la mestecat, mai mult mă axez pe înghițire. Nu mi-a adus mâncarea aminte de copilărie, dar mi-a adus aminte că există și bucurii în viață.

Eu, fiind crescut de bunică-mea, sunt fan carne, că bunicile pe vremea mea nu-și creșteau nepoții cu castraveți. Din acest motiv sunt foarte încântat când mă impresionează felurile de mâncare vegetariene.

Și cu asta am început. Două antreuri pe bază de plante. O treabă care se numește Poro și care conține niște praz care se topește în gură cu un sos excelent de ardei copt. L-am ras, mai ales că ni l-au adus și cu niște pâine neagră făcută de ei, bună de se făcea lumină în fața ochilor. 

Dar nu Poro-ul ăsta m-a impresionat cel mai tare, ci o “sinistroșenie” de salată verde cu ridichi care se scălda discret într-unul dintre cele mai bune dressing-uri pe care le-am mâncat vreodată. Mi-era și rușine de bunică-mea că mă vede mâncând salată verde cu atâta poftă. A fost fix genul de exeperiență care te ajută să nu mai judeci, că eu, când am văzut că o aduce pe masă, că așa recomandă ei, să începi cu ea, am avut fix gândul ăsta: Cum ai adus-o, așa o s-o și iei înapoi. Și dup-aia am luat o gură. Te pup. Încă mă gândesc la ea.

Apoi am trecut pe carne. Am comandat două sendvișuri și o vită cu cartofi prăjiți. Sendvișurile le recomand din toată inima. Cel cu pui e mai dulce un pic, ziceai că el a vrut, de fapt, să se facă desert atunci când era mic, dar între timp s-a râzgândit și s-a făcut gustare și chiar gust are. Cel cu vită e genul ăla de om care te tratează atât de frumos, că-i dorești pe loc să-i trăiască familia. Încă o treabă, toată pâinea e făcută de ei, deci și chiflele din sendvișuri. Nu mă pot decide care dintre cele două sendvișuri mi-a plăcut cel mai mult, dar cred că pot trăi cu decizia asta neluată.

Vita cu cartofi bună și ea, superbă, dar mi-a plăcut mai mult în combinație cu sosurile din sendviș. În schimb cartofii prăjiti, zei la ei pe farfurie. Eu am două chestii pe care pun doar sare, ouăle prăjite și cartofii prăjiți. Cu toate astea, mi s-a mai întâmplat de câteva ori în viață să găsesc cartofi condimentați un pic altfel care să îmi placă foarte mult. Sau o fi fost vreun soi mai specific de cartofi, nu știu, dar ex-ce-lenți. Nadia la bârnă au fost.

Cam atât pentru astăzi, vă doresc poftă bună în viață în general. Ah, prețurile sunt ok având în vedere halul în care s-a scumpit totul. Personalul și el foarte simpatic, genul ăla de oameni care pe mine mă și enervează, dar îi și admir, pentru că încă simt sau știu să mimeze foarte bine speranța și entuziasmul, ceea ce, de fapt, ne doresc tuturor. Doamne ajută și Doamne ferește, cu mâncarea se trăiește. Adișorul Nemestecătorul.

Sursa foto animale: Dreamstime