Locotenentul din Inishmore: o Mare de sânge la teatrul Mic

Deși are un titlu cât se poate de neexcitant, m-am dus să văd „Locotenentul din Inishmore” la chiar cea de-a doua sa reprezentație de la Teatrul Mic. În primul rând pentru că Vlad Massaci, ceea ce însemnă că, la fel ca încă în foarte puține alte cazuri, mă duc „în orb”, fără așteptări și mai ales fără research prealabil. Și, ca de obicei, rezultatul a reuși să mă surprindă, în sens pozitiv, deși avem de-a face cu un spectacol „pe muchie de cuțit”. Nu însă toată lumea are apetitul meu pentru risc și pentru „blind show date”, așa că voi încerca să vă explic de ce trebuie să vedeți acest spectacol. 

Dacă ar fi să descriem piesa în doar două cuvinte, acestea ar fi roșu și negru (fără nici cea mai vagă legătură cu Stendhal sau cu Liviu Tudan!), sau și mai bine, negru și roșu. Negru, pentru că avem de-a face cu o comedie neagră. Dar neagră de tot, din aia, neagră în cerul gurii. Și roșu pentru că sânge. Mult sânge. „A sea of blood”, așa cum numai la Tarantino mai vezi, în „Kill Bill” sau în „Django”.

Principalul vinovat pentru acest bi-colorit strident este autorul piesei, un anume Martin McDonagh. Al cărui nume cel mai probabil nu vă spune nimic, dar asta nu pentru că n-ar trebui, ci pentru că majoritatea consumatorilor de filme nu rețin decât actorii din rolurile principale și, eventual, regizorii peliculelor. Foarte rar, scenariștii. Iar în cazul de față, McDonagh vă este foarte bine cunoscut din (cel puțin) trei bijuterii ale genului (noir, desigur) pe care le-a scris: „In Bruges”, „Seven Psychopaths” și „Three Bilboards Outsider Ebbing, Missouri”. Un bilanț sumar al producțiilor bazate pe scenariile sale: 6 premii BAFTA, 5 Globuri de aur, 4 premii Tony și 3 Oscar-uri!

La început, adică, de fapt, la sfârșitul piesei, l-am bănuit pe Vlad Massaci că a scos bastonul lui Tarantino, care se află în ranița oricărui regizor, nu-i așa?, pe care l-a pigmentat cu un sadism cum numai în „Hostel”-ul lui Eli Roth am mai văzut. Dar vizionând și fragmente consistente din versiunile britanice, respectiv americane ale piesei, mi-am dat seama că nu era loc de întors și că așa era piesa. Touch-ul lui Massaci se vede în altă parte – rezolvări ingenioase de situații cu scenografie minimală, inserarea de proiecții video din care actorii „sar” direct pe scenă și încă multe altele cu care însă nu vreau să vă plictisesc.

Spuneam în primul paragraf că spectacolul e pe „muchie de cuțit”, și asta pentru că tema aleasă este una sensibilă, inclusiv pentru publicul din România, chit că noi n-am simțit, decât din relatările presei, ce a însemnat teroarea confruntărilor violente (și îndelungate) dintre Armata Republicană Irlandeză (IRA) și guvernul britanic. 

Or McDonagh abordează acest subiect într-o cheie amuzantă, cumva disonantă cu suferințele fără număr provocate de acest război. Membrii IRA sunt niște psihopați, pe cât de sadici pe atât de tăntălăi, atât de înflăcărați de cauza lor sfântă încât moartea unei pisici poate schimba în două zile cursul istoriei. Vajnicii luptători sunt caricaturizați cu tușe groase – „durul” care nu e în stare să țină pistolul în mână, sau fata-fără-țâțe care împușca vacile în ochi cu alice -, dar și cu înțepături fine (vajnicul irlandez Christy își face intrarea în scenă fredonând hit-ul „I am Gonna Be”  al celor de la Proclaimers, foarte inspirațional pentru un luptător, dar și foarte, foarte scoțian).

De altfel, acest dans pe sârmă se vede și din reacțiile publicului din sală. La început, lumea e nedumerită, nu știe dacă violența (verbală, dar și fizică) ar trebui să le provoace teamă, repulsie, sau zâmbete, ici-colo se aud râsuri răzlețe, timide, sau isterice, după care, pe măsură ce devine limpede că asistăm la o satiră evidentă, spectatorii se relaxează și încep să râdă în hohote. Mă rog, cei cu naturelul simțitor mai puțin, mai ales la scena de final, care pe mine m-a dus cu gândul la „Hostel” (dacă nu știți despre ce e vorba, mai bine!). 

Foarte bun jocul actorilor, cu o remarcă specială pentru Ionuț Vișan (pe care îl remarcasem în „Cântăreața cheală” – același regizor, același teatru), care nu doar că are o prestație excelentă în rolul principal, dar mai și seamănă aproape la perfecție cu omologul său din versiunea britanică a spectacolului (Aidan Turner).

În concluzie, un spectacol care trebuie văzut neapărat, însă cu foarte multe disclaimer-uri. Regizorul însuși a postat pe Facebook un îndemn către spectatori să lase copiii mai mici de 14 ani acasă, eu aș urca limita până la 18 sau chiar mai mult, nu atât de teamă că adolescenții ar putea ieși traumatizați din sala de spectacol, cât pentru a evita ignorarea îndemnurilor de genul „do not try this at home”!

Detalii, program și bilete – aici!

Nota redacției: Suntem bucuroși că Radu a ieșit fără sechele din această încercare sângeroasă și, cu toate reținerile inerente, vom merge să-l vedem pe Locotenentul din Inishmore. Mai ales că un om căruia îi plac pisicile nu poate fi chiar atât de rău! Am fost și la Rebarbor, la Odeon, și nu ne-a părut rău deloc, însă am ratat la mustață Portugalia la Metropolis! Să sperăm că va mai fi programată în curând!