Necazul de Paște pe care îl trăiește orice bucureștean: atacul drobului din frigider

Suntem în a doua zi de Paște și scriu acest text contra cronometru, așa că mă scuzați dacă am un ton mai agitat decât de obicei. Sunt ținută în teroare psihologică chiar de către mine însămi. Nu fiindcă am ceva concret de făcut, ci fiindcă orice moment în care nu mănânc e un moment în care nu mă lupt cu armata de chestii din frigider, care se pregătește să mă atace.

Și nu mă las fără o bătălie cinstită.

Ca o parte dintre dumneavoastră, am crescut în anii ’90, iar sărbătorile le petreceam la țară, când glutenul încă nu se inventase, zahărul era relativ OK (atâta doar că ne strica dinții), iar relația cu mâncarea avea un caracter mai mult ritualistic decât unul medical, privit prin filtrul sănătos vs. nesănătos.

În perioada dinaintea Paștelui, chiar și cei fără aplecări religioase țineau post, nu doar ca să nu facă notă discordantă cu restul familiei, ci mai ales ca să facă loc cantităților impresionante de mâncare ce urmau să intre în corpul lor. Plus că era bun. Ați mâncat vreodată pâine prăjită în tigaie cu margarină și ridichi proaspete? Merita să ții post doar pentru aia.

Ceea ce astăzi numim ‘excesul’ de sărbători, pe vremuri era doar ‘masa de Paște’. Apetitul și pofta aferentă, inclusiv exagerarea cu cantitățile, erau privite ca un fenomen ușor trăsnit, dar natural și firesc. Mâncai până ți se făcea rău și toată lumea era fericită că s-a trecut cu bine peste iarnă și începe un anotimp nou. Apoi, rudele începeau să se îmbete și să se certe încrucișat – ardelenii se certau cu oltenii și moldovenii se certau cu toată lumea – , iar un unchi în vârstă despre care se credea că fusese securist începea să zică ce lucruri bune a făcut Ceaușescu. Toată lumea continua să mănânce în acest timp, țipând la el.

Dacă la un moment dat, copil fiind, nu mai puteai să respiri de la mâncare și îndrăzneai să spui că nu mai poți, familia se oprea din zbierat la unchiul securist și își îndreptau atenția ofensivă către tine. O bunică sugera ‘du-te dragă și plimbă-te prin curte să-ți revină pofta de mâncare!!!’ și îndrepta bastonul în direcția cotețului găinilor.  Erai alungat de la masă și trimis să faci ture în jurul cotețului de păsări, unde îți petreceai cca 30 minute-1 oră. În anii ’90, acesta era un ‘workout’.

Ulterior, întors de la jogging cu găinile, erai trimis din nou la muncă ‘du-te dragă și adu trifermentul din cameră’. Plecai în pas alergător, te întorceai cu folia, care era dată din mână în mână la cei doritori, care savurau triferment cu vișinată la finalul mesei. Jumătate din familie nu mai vorbea cu cealaltă jumătate și toată lumea era mulțumită. Copiii erau trimiși să se joace pe ulițe, de unde se întorceau cu genunchii praf.

Într-un an, după o masă de cinci ore, un unchi (altul – știți cum era pe atunci ”famelie mare, renumerație după buget, mică”) s-a culcat și nu s-a mai trezit niciodată. Copiilor li s-a spus că ‘a murit fiindcă a mâncat prea mult’, pentru că acela era motiv legitim științific pentru o moarte la vremea respectivă.

Însă cu toate pericolele, mâncatul de Paște rămâne o bucurie specială, care seamănă foarte mult cu ‘porceala’ din vacanțele de vară în Grecia. O săptămână sau două, cât durează concediul în Halkidiki, mâncăm dovlecei prăjiți și caracatiță cât să ne ajungă un an, fără regrete și doar cu puțin Ouzo, să ne ajute la final de masă. Zeci de kilograme de pești intră în noi pentru a ne face fericiți, fiindcă chiar dacă există restaurante grecești și acasă, poți să mănânci cât Bouyourdi vrei pe trotuar în sectorul 2, nu se compară cu Bouyourdi pe malul mării.

Și tot așa, dacă nu mâncăm tot drobul de Paște acum, atunci când?

Tot Oana, mai jos:

• Unde dispar bucureștenii în săptămâna dinaintea Paștelui?
• Bătălia de la Tricoul Mare, etapa pe București. Cu ce mesaje se mai bat pe piept Piedone și Nicușor Dan
• Ieșirea din București prin Militari este locul unde merge Sătănel cu copiii la grădiniță