La vremuri noi, cvartale noi. Ce cartiere au „răsărit” în București în perioada interbelică

După eforturile de modernizare și aliniere la valorile occidentale care au loc în a două jumătate a secolului al XIX-lea și după Primul Război Mondial, în București vine perioada interbelică, anii în care Capitala a intrat în ultima etapă de dezvoltare și de devenire a orașului pe care îl cunoaștem în ziua de astăzi. De la centrul înfloritor, cu bulevarde înțesate de cinematografe, magazine, cafenele și restaurante, la străzile străbătute de tramvaie și autobuze și până la periferiile mărginașe și pline de lipsuri, Bucureștiul se extindea și începea să prindă forma din prezent. Astfel, în oraș au „răsărit” cartiere noi, pe care vi le vom prezenta în rândurile ce urmează.

Bucureștiul avea să cunoască în perioada interbelică poate cea mai accelerată creștere din istoria sa și totodată cea mai înfloritoare perioadă. Populația orașului se mărește, iar infrastructura publică este modernizată: transportul în comun se apropie de cel din marile capitale europene iar în centrul Capitalei apar din ce în ce mai multe clădiri noi, realizate într-o mulțime de stiluri – de la Bauhaus la neobrâncovenescul lui Ion Mincu. Desigur, la periferie unde se aflau în mare parte locuințe sărăcăcioase, construite precar, încă existau probleme grave legate de lipsa curentului, a apei curente și a canalizării.

În doar 2 decenii suprafața Bucureștiului crește cu 39%

Faptul că Bucureștiul se transforma în capitala pe care o știm astăzi era vizibil și pe hartă: în doar două decenii, între 1918 și 1939, suprafața orașului a crescut cu 39% – de la 5.614 hectare la 7.800 de hectare. Faptul că în Capitală existau însă în mare parte clădiri cu un singur etaj face ca în Paris, care avea o suprafață aproape identică, să locuiască de patru ori mai mulți locuitori. Pe seama acestei diferențe se pot pune și problemele economice care au lovit municipalitatea după Primul Război Mondial.

Primele cartiere noi au apărut, firește în nordul Capitalei, unde au fost parcelate terenuri și au fost înființate „parcurile” – cartiere pentru cetățenii înstăriți ai vremii. Astfel, în stânga șoselei Kiseleff, spre zona Băneasa din ziua de azi, se construiește parcul Delavrancea dar și parcul Domenii, unde terenul îi aparținea Ministerului Agriculturii și Domeniilor (de unde și numele). Acolo majoritatea caselor erau doar vile dintre cele mai frumoase de la acea vreme, fiindcă loturile erau oferite în mare parte oamenilor înstăriți și a funcționarilor din aceste ministere.

Un alt cartier, poate și mai frumos, răsare pe dreapta șoselei Kiseleff – parcul Filipescu – unde își ridică locuințe unii dintre ce mai bogați bucureșteni. În apropiere apare de asemenea și parcul Bonaparte. Între Herăstrău și șoseaua Aviatorilor de azi este amenajat cartierul rezultat din parcelarea Uzinelor Comunale Bucureşti (UCB). E lesne de înțeles însă că angajații de rând ai uzinei nu aveau acces la aceste terenuri din raționamente financiare.

Tot în nord, între șoseaua Ștefan cel Mare și hipodromul Floreasca, apare parcul Tunari, iar între bulevardul 1 Mai și Calea Griviței (pe locul gropii lui Oantu) e construit un cartier de case modeste, tradiționale, dar îngrijite de cei care le locuiau.

În oraș apar o mulțime de „parcuri” și parcelări

Cartierele „ceferiștilor” apar în vestul orașului, în dreapta gării Griviței, extrem de aproape de Gara de Nord. Tot în vest, dar mai aproape de centru apar o mulțime de cartiere noi în zona Cotroceni: ofițerii își ridică vile în lunca Dâmboviței, alte locuințe apar aproape de Academia Militară Generală însă o zonă specială este cea care era denumită pe atunci cartierul Sf. Elefterie, unde sunt construite străzi noi, ce purtau nume de medici și unde se construiau vile frumoase, cu etaj, cu grădini pline de flori și verdeață – aici locuia o parte din clasa mijlocie a vremii. Clasa muncitoare din păcate locuia spre marginea zonelor mai frumoase din oraș, în ceea ce numim azi „mahalale”.

În oraș apar și o mulțime de alte parcelări: între Ghencea și Drumul Sării, între străzile Mântuleasa și Dimitrie Racoviță, între șoseaua Mihai Bravu și șoseaua Vergului sau între Sanatoriul pentru tuberculoși și strada Serii. De asemenea, în zona Vatra Luminoasă se afla un cartier de locuințe-tip, realizate de instituția Asigurărilor Sociale.

Ce se întâmplă cu periferia?

În centru terenurile se parcelează, clădirile sunt modernizate sau se ridică unele noi, dar ce se întâmplă la periferie? La marginea Bucureștiului și dincolo de granițele sale se aflau cartiere unde locuiau fie cei împroprietăriți de Primul Război Mondial fie cei cu bani puțini, care nu își permiteau terenuri în centru. Așa apar pe hartă Dămăroaia, Cetatea Voluntărească dar și cartierul Apărătorii Patriei, în toate locuiau doar foști soldați. La Dudești între 1930 și 1931 se ridică mai multe case în jurul fostei așezări care se afla acolo pe când acela era capătul orașului.

Pe lângă cartierele noi, în București se transformă și cresc bineînțeles și cartierele care existau deja de dinainte de război, zone precum Giulești, Regie sau Militari.

Unde au apărut primele blocuri din București

Desigur, odată cu creșterea pe orizontală a orașului a început și creșterea pe verticală, astfel că în București încep să apară clădirile pe mai multe etaje, cu apartamente, denumite blocuri. Deloc surprinzător, primele blocuri apar în centru, din raționamente financiare, deoarece terenul era costisitor, mai ales pe cele mai mari bulevarde din oraș și pe Calea Victoriei. Printre cele mai vechi blocuri din București amintim blocul Carlton, care a căzut la cutremurul din 1940, blocul Wilson, blocurile simetrice de lângă Biserica Italiană sau cele de pe strada Vasile Conta.

Astfel, în cele două decenii dintre Războaiele Mondiale putem vorbi despre perioada în care Bucureștiul a prins forma pe care o știm în prezent și despre începuturile Capitalei pe drumul către metropola de azi, împânzită de transport în comun, cu o mulțime de cartiere și de blocuri pe fiecare stradă.