La TIFF, mărimea contează

28 iun. 2022
430 Afișari
La TIFF, mărimea contează
Adrian Teleșpan

De vreo 8 ani, dar nu în fiecare an, fac Q&A-uri la TIFF. Adică mă duc, văd filme și, la sfârșitul acestora, le adresez câteva întrebări echipelor care au realizat filmele respective. Unele filme vin și te mângâie pe suflet, pe minte sau pe umor, altele te gâdilă la plictiseală până adormi și te trezește vecinul de scaun că îți curg bale în punga lui cu floricele, iar tu întrebi “Și nu vă plac așa, mai moi?”. 

Am văzut acum câțiva ani un film cu elani. Întâi îți arătau stepa sau pusta, ce o fi fost aia unde activau elanii, vreo 5 minute filmată de jos, apoi 5 minute filmată din elicopter, apoi elanii cum mergeau ei, cum treceau apa, cum treceau pădurea, cum treceau dealul, cum treceau câmpia, cum treceau ținutul, că nici până acum nu am aflat unde se duceau. Am adormit de 6 ori la filmul ăla. Oricum, până acum cea mai emoționantă experiență nu a ținut nici de mine, nici de film, ci de public. Am fost acum 3 ani, cred, la o proiecție a filmului Moromeții pentru nevăzători, unde acestora li se dau căști în care li se explică ce se întâmplă pe ecran când nu vorbește nimeni. Nimeni n-a avut vreo critică negativă, dimpotrivă, la final, aproape fiecare în parte a ținut să își exprime bucuria de a fi acolo.

Filmul cu cartofi prăjiți care a prăjit juriul de la TIFF

Cum mă îndeamnă soarta, vă voi povesti ce mi-au văzut ochii la ediția de anul acesta. Nu toate filmele, dar unele. Primul film a fost „Pentru un pumn de cartofi prăjiți”, un documentar plin de umor și informații foarte clare despre anchetarea unei crime. Repet, filmul foarte clar, toată lumea a înțeles, zero metafore. Filmul te confuza însă în ceea ce privește modul în care a fost realizat, pentru că polițiștii, acuzatul și judecătoarea sunt atât de naturali în fața camerei încât par că joacă. Totul părea o reconstituire impecabil jucată. Treaba asta nu ne-a confuzat doar pe noi, ci și juriul unui alt festival, care i-a dat judecătoarei premiul pentru cea mai bună actriță. Explicația, pe scurt, e că regizorul a petrecut 5 ani până a găsit un caz pe placul domniei sale, timp în care echipa de anchetatori și judecătoarea se obișnuiseră cu camera pe lângă dumnealor și nu se jenau să fie naturali nicio secundă.

Documentarul cu orchestra și alte scurte povestiri

A urmat un alt documentar, Orchestra cu instrumente stricate, din Israel. Ce zice titlul, despre asta e filmul. 100 de muzicieni din Israel au primit 100 de instrumente stricate, au exersat vreo 4 zile și au văzut ce muzică pot face cu acestea. Și s-au descurcat foarte bine. A ieșit o treabă interesantă care arată nu doar că muzica unește, dar care, la un moment dat, a reușit să redea sunetul junglei. Efectiv, închideai ochii și simțeai anaconda la picioare și maimuță la ceafă. Unul dintre muzicieni spunea că de multe ori se gândește ce ar alege, dacă ar fi să aleagă între muzică și Dumnezeu și că, de fiecare dată, cu regrete eterne, Îl alege pe Dumnezeu. L-am întrebat pe regizor ce ar alege dumnealui și mi-a răspuns: Eu cred că Dumnezeu e muzică. Și eu cred la fel. Abia aștept să băgăm un cor toată planeta. 

Apoi am văzut un alt documentar, poate preferatul meu din seria de documentare. Spirit nordic. Este despre restaurantul Koks, din Insulele Feroe, care are 2 stele Michelin. Filmul a avut la TIFF doi reprezentanți, unul dintre dumnealor fiind un domn blond, ușor pe tipologia Pavel Bartoș, adică jovial ușor plinuț, care a venit la mine și mi-a zis că e Ambasadorul Plăcerii. Eu i-am zis că nu era nevoie să-mi spună, că se vede. Lăsând la o parte că e un film despre mâncare, aspect care poate știți că mă pasionează, documentarul acesta e despre pasiune și decență. Fiecare om care a vorbit, de la chef până la preot, avea respect pentru ceea ce le punea insula pe masă, aveau respect față de muncă și puneau pasiune și dacă mutau un pai.

A urmat primul film de ficțiune. Să fie dimineață. E povestea unor oameni din zona Palestinei care au probleme, ca orice din orice om de pe glob, legate de infidelitate, violență domestică sau a trăi viața fără bucurie. Asta pe lângă faptul că satul era înconjurat de armată, iar ei nu au voie să plece nicăieri. Am folosit formularea aceasta cu zona Palestinei, pentru că sunt opusul lui fiert pe geopolitică. În film sunt câțiva actori care joacă impecabil, iar cel mai impecabil dintre toți ascultă de 2 ori Sia – Chandelier. Regizorul a venit foarte binedispus la finalul filmului și l-am întrebat de ce a ales această piesă și mi-a răspuns, pentru că atunci când vrei să scapi din Iad, asculți pop, nu recviemuri. I-am zis, dar știți că piesa aceasta e despre Iadul alcoolismului și mi-a răspuns râzând în hohote că nu avea nici cea mai vagă ideea. Cu Sia sau fără, filmul acesta e despre iertare și despre asta cred că e și viața noastră aici, pe Pământ.

Acum, trei filme pe scurt

Performing Juliet e un mediu metraj cu unele secvențe foarte estetice realizat de domnul Viski Andras, unul dintre cei mai luminoși oameni pe care i-am văzut vreodată. Avea o căldură foarte naturală și un flux de bunătate cum mi-ar plăcea să văd mai des. Mosquito State e un alt film, poate cel mai estetic și frumos realizat dintre cele pe care l-am văzut în această ediție. Nici povestea nu e rea, dar mno, nici cea mai splendidă. Și tot pe scurt vă spun despre Moliile care a fost mama lui conceptual. Efectiv artă contemporană. A fost ca și cum aș fi fost în același timp la o expoziție în care erau expuse 17389 de fotografii. Fiecare cadrul e o poezie vizuală, combinată pe alocuri cu ceva ce eu am crezut că e dans contemporan, dar nu era. Erau niște copii care se jucau. N-am înțeles nimic, vă dați seama, dar asta nu ne-a împiedicat să discutăm 20 de minute. Mai sunt doar trei filme, liniștiți-vă calmi.

Miracol a fost primul film românesc pe care l-am văzut la ediția aceasta. Foarte frumos jucat, din punctul meu de vedere. Și chiar aș vrea să punctez actul actoricesc al domnului Emanuel Pârvu care apare la un moment dat și, efectiv, filmul învie. Nu că până atunci ar fi fost mort, mai ales că în cea mai dură secvență a filmului participă și o furtună reală și e impresionant cum se combină violența cu furia naturii. Deci filmul e departe de a fi unul care stagnează, dar domnul Pârvu a făcut un rol de o naturalețe și o rostire impecabile. 

Am văzut și Imaculat, un film al unei domnișoare care are vibrația celei mai curate și inocente persoane din cadrul TIFF. Filmul este despre dependența de heroină și e povestea ei. Monica Stan o cheamă. Un film emoțional, dar nu o să-mi dau cu părerea prea mult aici, întrucât am văzut filmul la ora 10 dimineața, iar eu am băut ca porcul la Da Pino până pe la 5, cred, că nu-mi aduc aminte cum am ajuns la hotel. Am ieșit și eu să beau un pahar de ceva la concertul Deliei care a fost deplină, iar ultima mea amintire este cu Pavel Bartoș care o învârtea cu mare dibăcie pe Dana Rogoz care făcea excepțional față mișcărilor rapide ale lui Pavel pe muzica celor de la Azur. A cântat și Azur, nu eram atât de beat încât să mi se imagineze recitaluri.

Finally…

Am lăsat ultimul filmul la care am râs cel mai mult, deși subiectul e departe de a fi vesel. Evacuarea, un film maghiar foarte simplu, e despre evacuarea unei bătrâne care își pierduse casa din cauza unor datorii. Un film tipic est european care ar fi putut foarte ușor să aibă loc și în România. Adică vin executorul și o polițistă să o dea afară, nu pot, mai cheamă câțiva polițiști, nu pot, mai cheamă comisarul șef, nu pot, mai cheamă mascații, nu pot, mai cheamă hingherii, nu pot, mai cheamă pe cineva de la zoo să tranchilizeze câinii și tot așa. Foarte amuzat. Am râs de multe ori. Regizorul mi-a zis l-au filmat în doar 19 zile.

Am și mâncat bine la Cluj și mi-am și început diminețile într-o curte superbă, într-o liniște deosebită, alături de Monica Felea care făcea cafea la filtru. Și stăteam și povesteam, ne mai feream de soare, mai ales că aveam umbră, mai veneau oameni pe la noi, mai râdeam, mai bătea vântul, mai repetam că în ce cartier frumos suntem, liniștit și la 5 minute de mijlocul centrului. Și ajung acum și la titlu, că asta e mișto la TIFF și la Cluj, că e totul aproape, că nu trebuie să te grăbești, că cele mai multe dintre cinematografe sunt la 10 minute pe jos unele de altele sau, în extremis, la 10 minute cu autobuzul, pentru că la Cluj autobuzele au banda lor. Și nu spun doar ca să mă confortez pe mine, dar de multe ori e mai bine când e mai mic. Mărimea contează pentru fiecare altfel oricum, pentru că gusturile nu se discută. Atât. Vă doresc să vedeți filme, în loc să vă dați filme. Doamne ajută și Doamne ferește, filmul rulează, omul privește. Pupi. Addy.

Nota B365.ro: Din celelalte jurnale de călătorie ale lui Teleșpan, spicuim:

 

Cookies