La mulți ani, Elena din Amzei, tanti Nuți din Berceni, nea Titi de la Obor și nea Costel cu bormașina (sperăm să n-ai treabă taman azi, de Sfinții Constantin și Elena)!

Prin anii ’90, în Berceni, existau niște femei care practic administrau blocul fără să fi fost alese democratic de nimeni. Pur și simplu se instalaseră singure în funcție, ca mucegaiul pe peretele de la ghena de gunoi. Una dintre ele era tanti Nuți de la 2.

Nuți de la 2 e Cati de la 5, din blocul tău

Elena Georgeta M. în buletin, „fă, Nuți!” – pentru prietene – și „doamna Elena” pentru oamenii care voiau să mai apuce și ziua de mâine. Și pentru taica părinte care venea cu botezul de Bobotează. Locuia la 2, într-un bloc de pe Șoseaua Olteniței. Un bloc din ăla cu opt etaje în care mirosea permanent a ceapă călită, clor și nervi. Blocurile comuniste aveau atunci un ecosistem aparte: două bătrânele pe bancă, cel puțin un copil care bătea mingea unde nu trebuia și o femeie care urla pe geam că „iar mi-ați lăsat coji de semințe la intrare”.

Femeia aia era tanti Nuți, de la mine din bloc.

Avea permanent pe cap niște bigudiuri subțiri, metalice, pe care, de regulă, le găseai la Igiena, denumit pompos, acum, salon de coafură. Ea le avea acasă, primite pe sub mână de la vară-sa care era coafeză. Bigudiurile lu tanti Nuți erau atât de bine fixate, încât păreau montate cu dibluri. Purta halat din poliester, care imita catifeaua, cu imprimeu floral, prins în fermoar de sus până jos. Avea pe toate culorile. Și le luase de la Big Berceni. În sinteticul ăla își petrecea toate anotimpurile. Toamna și iarna mai adăuga un ilic și șosete lucrate de ea, trase peste dresuri cu fire duse. Practic, acest outfit era a doua ei piele.

Nuți nu vorbea. Nuți constata.

„Iar ai pus bicicleta aici.” „ Aoaliu, că nu vă mai potoliți odată! Iar ați trântit liftul toată noaptea.”„Iar ați fumat pe scara blocului, fix la ușa mea.”

Nu exista „bună ziua”. Exista doar „Mai stați dracului la un loc!” Și culmea e că afla mereu tot. Nu știu cum făceau femeile alea din anii ’90, dar aveau un fel de SRI emoțional al blocului, un cip montat în ficusul din sufragerie. Știau cine divorțează înainte să știe soțul. Știau cine și-a luat video și cine are rude în Italia. Știau cine mănâncă parizer la cină și cine și-a băut nevasta aseară.

Într-o dimineață, pe la 10 și ceva, m-am trezit cu ea la ușă. Eu stăteam la 3, ea la 2.  Deschid.                                                  Tanti Nuți, în halat și cu permanentul intact, mă privea dezamăgită, ca un administrator de fabrică în faliment:

„Măi, mamă, da mult mai tropăi? Țaca, țaca, toată ziua țaca pe tocuri. Nu ai și tu școală?”

„Poftim?” Am făcut greșeala să mă uit în jos. Aveam adidași.

„Se aude până la mine.”

Acum, realist vorbind, femeia locuia sub mine. Fizic și legal, zgomotul avea toate șansele să existe și să plece către ea. Dar tonul ei sugera altceva. Că eu, personal, distrugeam structura de rezistență a blocului. Și că îmi pusesem în cap să o termin psihic pe ea. Definitv.

Am zis: „Îmi cer scuze.” Și culmea e că după aia chiar mergeam prin casă ca hoții în filme.

Adevărata dimensiune a doamnei Elena se activa pe 21 mai.

Atunci începea iadul. Sau raiul, depinde la ce etaj locuiai. Cu două zile înainte circula radiosanțul: Își face Nuți ziua și anul ăsta. Că și dacă nu și-o face, alde Gigicu de la Buzău și Nina de la Pitești tot vin la ea, că așa se vine la onomastică. Vrei nu vrei, ții ușa deschisă și masa pusă.

Blocul intra în stare de alertă. Cam cum face RoAlert-ul lu Arafat.

Unii plecau la rude. Ioneștii de la 7 își programau vizită la nașii care stăteau la Delfinului, deși nașii nu-i mai invitau din 91. Alții se refugiau strategic prin parcuri.

Domnul Enache de la 4 ieșea „puțin până la piață” și se întorcea după șase ore, bronzat emoțional. Stătea pe o banca în Orăselul Copiilor, cu ziarul în mână și cu sufletul împăcat. Practic, blocul se golea pentru tanti Nuți. Cam cum se întâmpla, pe vremuri, la Golden Blitz, când Băsescu și Becali aveau chef să petreacă. Pentru că sindrofia lui tanti Nuți nu era o simplă onomastică. Era un fenomen seismic cu muzică de la Azur, Romica Puceanu și – moartea ei – Irina Loghin. Pe sârbe se dădea stingerea.

La Nuți se gătea ca la popotă, cu spaima foametei din 46 rămasă în ADN-ul colectiv

În dimineața de 20 mai, cu o zi înainte de petrecere, începea aprovizionarea. Ca într-o bucătărie de popotă. Lădițe cu ouă și trufandale, găsite cu greu pe la grădinarii din Vidra. Sacoșe de cârpă. Plase de plastic. Pungi legate cu nod. Toate cărau la Nuți materia primă pentru desfrâul culinar de pe 21. Șnițele. Chiftele. Salata de boeuf. Ouăle umplute cu pastă galbenă misterioasă. Rulade de carne, fripturi și ciocănele la cuptor. Saleuri cu susan, nuci cu cremă de rom, prăjitură Albă ca Zăpada și chec marmorat. Castraveții murați îi lua din boxă, care erau de fapt vreo trei, toate ale altor vecini, dar rechiziționate de ea, că deh, ea fusese prima în bloc, la mutarea din 83 . Tacâmurile și servicul de la nuntă, alea „bunilii”, scoase din vitrina cu mileuri, balerine și cocoși de porțelan. Da, avea și pescarul, desigur. Peștele i-l aruncase Geta, fiica-sa, cu mare scandal, imediat după Revoluție.

Pe masă, apăreau sticle de plastic cu sucuri dubioase de la Tec, încărcate la dozatorul din spatele blocului, unde Gelu de la 6 se privatizase în 91. Sifon de la aparat și țuică, pe care o avea de la țară, făcută de mămica din prunele de astă-toamnă, și turnată în sticlă de Brifcor, ca să nu se prindă copiii.

Să mori de dragoste rănită, dar nu înainte să țopăi la nunta Monei lui Azur

Pe la 16:00, pornea casetofonul. Și când zic „pornea”, mă refer la faptul că tot cartierul intra fără voia lui într-o relație toxică cu muzica de petrecere. Mai întâi venea Dan Spătaru, de încălzire. După care, fără niciun avertisment, intra Azur care o mărita pe Mona. La refren, pereții începeau să pulseze discret, ca înaintea unui cutremur mic. Când începea Angela să cânte ”să mori de dragoste rănită”, doamna Vali de la 6 închidea geamul. Nu pentru că o deranja, ci pentru că începea să plângă.

La 17:00, deja nu mai găseai liftul la parter. Era ocupat de rude, gâfâind ca un supraponderal care urcă 8 etaje pe scări. Mereu existau rude. Gigicu, Nina, Uta, tanti Dida și Gelu. Oameni despre care nu știa nimeni de unde apăreau, toți odată, ca la un semn. Toți fumau Viceroy. Câte unul mai zicea gutural:

„Mamă, ce mare s-a făcut fata asta…” Pe la 18:00 începea dansul. Când se goleau și sticlele de Lacrima lui Ovidiu și Busuioaca de Bohotin. Aici, tanti Nuți devenea efectiv o entitate.Dansa cu un șervețel în mână și cu privirea unei femei care trecuse prin comunism, cozi la tacâmuri de pui, Revoluție și vecina de la 4 care „umbla cu alți bărbați”.

Comunicare prin instalația sanitară

Când trecea de 22.00, inevitabil, cineva bătea în țeavă. În orice bloc românesc exista acest om. Un fel de Batman al liniștii publice, care comunica exclusiv prin instalația sanitară. Greșeală fatală. Pentru că tanti Nuți ieșea instant pe scară: „Cine bate, mamă? Cine? Că azi e ziua mea, voi nu știți?!”

Și aici urma liniștea aia de după bombardament. Nimeni nu răspundea. Nici măcar ăia care nu băteau. Într-un an, un vecin nou, mutat recent din Piața Progresul, a încercat să spună: „Totuși, e cam târziu, doamna Elena…” Săracul om. A doua zi își cerea scuze că circulă pe aleea lu tanti Nuți.

Toată lumea o iubește pe Nuți

Dar adevărul e că blocul o iubea pe tanti Nuți. Pentru că era ultimul tip de om care mai ținea blocul viu. Te certa că lași mizerie pe scară și după aia îți aducea supă de pui cu găluște când erai bolnav. Țipa la copii, dar îi supraveghea pe geam ca un satelit NATO. Știa toate nenorocirile scării și avea grijă să nu moară nimeni singur, neobservat. În Bucureștiul anilor 90 nu exista „comunitate”. Existau femei ca tanti Nuți. Femei care făceau scandal, sarmale și ordine publică, Uneori, pe toate în același timp. Iar pe 22 mai, dimineața la 7 fără ceva, după o noapte în care blocul vibrase ca boxele de la Fratelli, tanti Nuți era deja pe hol. Cu mopul. Cu halatul. Cu bigudiurile strânse bine. Cu nervii refăcuți. „Să nu zică lumea că am făcut mizerie.” Nu zicea nimeni. Nimeni n-ar fi fost atât de inconștient.

La mulți ani, tanti Nuți! Sper că vă spargeți în figuri și anul ăsta. Eu vă salut de la gazetă, unde v-am făcut celebră. Deși, sincer, erați celebră și înainte. Doar că, până azi, știa doar Berceniul.

La mulți ani, Elena și Constantin, Nuți, Lenuș și Ileana, Costică, Titi și Costel, oriunde ați fi răspândiți prin București!

Sursa foto Berceni: Dreamstime