„La ce ajută o cascadă de mesaje RO-ALERT noaptea, când dormim? Nu e ca și cum nu s-ar mai inunda” Dezbaterea dimineții în București

Cineva de la centrul de comandă a avut azi-noapte o idee genială: dacă tot vrei să anunți bucureștenii că vine dezastrul, cel mai eficient moment e exact atunci când sunt inconștienți, cu fața în pernă. Așa că telefoanele au sunat o dată. Apoi din nou. Apoi, ca să fie clar că nu a fost o glumă, și a treia oară – cel puțin două dintre alerte ajungând când era trecut bine de miezul nopții.

Simona Tache a pus întrebarea pe care toți o gândeau

 Simona Tache, psiholoagă și jurnalistă, care s-a trezit cu alertele „lipite de tavan” a întrebat, ca orice bucureștean năucit de lanțul de alerte din crucea nopții, dacă chiar au fost necesare toate trei, sau dacă bucureștenii sunt pur și simplu greu de cap și au avut nevoie de repetiție ca la meditații. Peste o sută de aprecieri și zeci de comentarii mai târziu, discuția a devenit un mic tribunal popular pe tema utilității instituțiilor statului la 1 dimineața.

Cristian a amintit de Tulcea din perioada alertelor pentru bombardamentele de la Ismail: acolo lumea sărea din pat la alarmă, apoi din nou la încetarea alarmei, la aproape 90 de minute distanță. Până când, spune el, cineva ar fi priceput că nimeni nu coboară oricum la adăpost și a renunțat la al doilea mesaj.

Nowcasting-ul, marele actor secundar care ajunge la spectatorii greșiți

Nowcasting-ul e genial cât timp furtuna încă se formează: algortimul vede norul, calculează traiectoria, trage un semnal cu câteva zeci de minute înainte ca apa să ajungă pe asfalt. Problema e că apa nu ajunge pe telefon. Alerta, da. Iar telefonul, la ora aia, e lângă un om adormit, nu lângă un om care conduce sau iese din casă să vadă ce se întâmplă. Somnambulismul, din câte se știe, nu funcționează pe bază de notificare push. Nimeni nu s-a ridicat din somn ca să iasă la plimbare prin lacurile proaspăt formate, condus telepatic de un mesaj guvernamental. În schimb, cei care erau deja treji și pe stradă la ora aia, în mașină sau pe jos, au aflat vestea cea mai puțin utilă din câte există: că plouă. Vedeau asta singuri, direct pe parbriz, fără intermediar și fără sunet de sirenă.

Practic, alerta a ajuns perfect la timp la oamenii care nu puteau face absolut nimic cu ea, și complet inutil la cei care oricum știau deja.

Umorul de criză, sportul național

De aici, comentariile au luat, previzibil, calea ironiei. Karen a remarcat sec că alertele „au trezit și adulții, și copiii… minți luminate.” Zina a mulțumit alertelor că au împiedicat orășenii să iasă „ca zombii, în pijamale, pe străzi, să-și ude bandajele.” Imagine pe care, sincer, nimeni n-o mai poate uita. Nicoleta a rezolvat problema din timp, cu dopuri de urechi de la Dedeman, „marfă de șantier, calitatea I.”

Nu toți au fost la fel de relaxați. Andreea a punctat că „unii au și două telefoane”, deci și dublu motiv de coșmar, iar Laurențiu

Dimineața: metroul, o piscină. STB, o amintire

Pentru că da, dimineața a confirmat tot ce alerta a încercat să prevină la timp. Rețeaua de metrou a avut linii și peroane inundate, iar STB nu a mai circulat pe rute normale. Bucureștenii care au reușit să adoarmă la loc după a treia alertă s-au trezit direct cu orașul rescris în variantă acvatică. Intersecții transformate în ceea ce grupurile de cartier au numit deja, informal, „lacuri”, fiecare cu un nume mai bun decât precedentul.

Concluzia dimineții: sistemul de alertare și-a făcut treaba de trei ori, exact, dar la ora la care singurul lucru pe care un bucureștean îl putea face cu informația era s-o viseze. Restul, orașul l-a aflat singur. Cu cizmele în apă și cu STB-ul, oficial, la mal.