La „Buturuga” din Cișmigiu: cârciuma pitorească din centrul Bucureștiului care a rămas aproape la fel de-un secol încoace

La începutul secolului trecut, pe când de-abia era inaugurată, cârciuma „Buturuga” din Cișmigiu era considerată un pol al kitsch-ului din București, fiind „o grosolană imitație” a unui trunchi de copac, realizat din beton. Totuși, în timp a devenit una dintre cele mai vestite și frecventate cârciumi din centrul orașului, grație locației și prețurilor accesibile, devenind faimoasă vorba că pe la „Buturuga” a trecut cam tot Bucureștiul măcar la o bere.

Cam în mijlocul Cișmigiului, acum mai bine de 100 de ani, a răsărit o cârciumă atipică dar care s-a potrivit mănușă pentru ceea ce avea nevoie Bucureștiul pe-atunci. Este vorba despre „Buturuga”, care era la propriu o buturugă de mari dimensiuni, realizată din beton, și care părea să fie de la distanță un ciot rămas în urma tăierii unui arbore pe puțin cam de-o seamă cu Bucureștiul. „Buturuga”, considerată un kitsch grosolan, se bucura însă de mulți clienți, motivele fiind lesne de înțeles: era un loc dezinvolt, în centrul Bucureștiului, cu băutură la prețuri mici, de mahala aproape.

„Buturuga”, vestita cârciumă din Cișmigiu și povestea sa

Povestea de la „Buturuga” pornește la începutul secolului XX, fiind „opera” lui C. Dumitrescu-Țăranu, cârciumar și tată al cunoscutului N.D Țăranu, co-fondator al revistei „Furnica”, înființată în anul 1904. Înainte să deschidă „Buturuga”, Dumitrescu-Țăranu mai deținuse o altă cârciumă, care se afla la mică distanță de Hanul Galben și de Mahalaua Dracului și care era printre cele mai apreciate din oraș, conform lui Eugen Marola / Historia.

La „Buturuga”, lumea aprecia nu numai locația, ci și prețurile – băutura se vindea la prețuri considerabil mai mici decât la alte crâșme din zonă, motiv pentru care mesele nu stăteau prea mult fără mușterii și pentru care aici lucrau o mulțime de chelneri, care făceau drumuri du-te vino fără oprire între mese și buturuga de unde porneau „ploile torențiale” de vin și bere.

„O armată întreagă de chelneri, subt conducerea energică a unuia din cei doi patroni, Nae Paysan (alint de la numele de familie Țăranu, fiind folosită forma în franceză), secondat cu mult talent de amicii noștri Panait Macri, Locusteanu și Aurel Marcu de la «Voința Națională», d’abia puteau să prididească comandele miilor de clienți carri luaseră la asalt consumațiunile noastre și în special excelenta bere din fabrica d-lui profesor universitar N. Basilescu, eminentul președinte al republicii industriale București noi. În acest timp, al doilea patron, autorul acestor rânduri, se învârtea ca o sfârlează printre mese, supraveghind ca publicul să nu sufere niciun neajuns în ceea ce privește serviciul, și într-adevăr mușteriii noștri n-au suferit în cele două memorabile seri decât de sete, pe care suntem siguri, însă, că le-am stins-o ploaia torențială de halbe și de șprițuri (din pivnițele Ciucanu, Calea Griviței)”, conform descrierii din revista „Furnica”.

Cine venea la „Buturuga” la bere, spriț și alune?

Odată cu dezvoltarea și creșterea Bucureștiului, începeau să apară din ce în ce mai multe tipologii. Desigur, existau cei năpăstuiți de soartă, care nu erau puțini și care populau îndeosebi periferia Bucureștiului și comunele din jurul său, și la polul opus existau burghezii care mergeau la cele mai selecte localuri din Capitală. Dintre „speciile” noi de bucureșteni amintim pe cei din mahalale și care își depășeau parcă puțin condiția și pe cei care veneau în București din provincie și care nu se regăseau în nimic din Capitală. Mai pe scurt, „Buturuga” era pentru cei care nu prea aparțineau nicăieri, care erau cumva cei mai mari de la masa celor mici, sau cei mai mici de la masa celor mai mari.

La începuturi, cârciuma a atras publicul de la scena teatrului popular și pe cei care ieșeau la promenadă prin Cișmigiu. Cu timpul, aici au început să vină și soldați la un păhărel, și fel de fel de muncitori și „servitorași”, tabloul de la mesele de la „Buturuga” fiind surprins de scriitorul Henri Stahl în lucrarea sa „Bucureștii ce se duc”:

„Singura atracție a grădinii pentru acest public special este taraful de lăutari ce cântă la «Buturugă», grosolană imitație în ciment a unui trunchi de copac, în scorbura căruia se debitează bere, țuică și limonadă gazoasă. În jurul meselor ce se întind de la «Buturugă» până în dreptul chioșcului musicei militare, unde nu s’a mai cântat de ani de zile, se îndeasă printre servitoare un sfert din garnizoana Bucureștilor, plus ordonanțele, ținuți la o distanță respectuoasă de mese, de o sârmă împletită cu ghimpi. În uniforma ce li sugrumă gâtul deprins a fi liber, recruții ascultă aici inepții murdare ce le zbiară cu vocea de gramofon stricat, dar nuanțând scurt și deslușit fiecare vorbă, o țigancă obraznică, cu o floare mare în păr, și cu mâinile în șolduri… Din când în când, drept aprobare admirativă, ei o înjură scuipând. Când, însă, cântăreața iea farfurioara acoperită cu șervețelul de rigoare ca să înceapă cheta, deși au stat pe-afară, se depărtează cu toți, rușinați parcă, curios mixt de delicateță și chiul, și se duc la fântâna de alături, să bea dintr-o cană de tinichea, aproape fără fund de găurită ce e. Atât de mare căutare are biata fântână, unde, din nasul unor delfini curge apă puțină și caldă, încât vârful ascuțit al lăncilor grilajului de fier ce-o înconjoară apărând-o, s-au îndoit supt greutatea corpurilor însetaților ce-i dau asalt. Când încep lăutarii însă să-i zică cântecul la modă, «Colea în grădiniță», și un țigan de astă dată, dând ochii peste cap, îi trage la «ofuri» ca în vremea strămoșească, așa cum nu mai îndrăznesc să ofteze astăzi acolo unde e publicul mai subțire, iar să înghesuie cu toții în sârma cu ghimpi și ascultă privind fără invidie la cei ce beau pe la mese.”

„La Buturuga tronează high-life-ul servitorimii”

Ca să arate cât de pitorească și unică este lumea care vine aici, Henri Stahl folosește în „Bucureștii ce se duc” o expresie cel puțin savuroasă și pitorească, spunând că la „Buturuga” mesele sunt ocupate preponderent de „high-life-ul servitorimii”, adică cei dintâi din cei de la urmă din punct de vedere al statutului social. Mai mult, la mesele de la „Buturuga” mușterii își puteau batjocori și imita „stăpânii” în pace, prefăcându-se că sunt domni și doamne distinse.

„Aici la «Buturugă» tronează high-life-ul servitorimii: rândașii de la bănci, ministere, de la «Papagal», «Pomul de aur», cu șapca livrea cam pe ceafă, unii îmbrăcați chiar nemțește; ibovnicele lor, cu bluze de mătase, șterpelite de la «cucoana», fuste de ștofă groasă țărănească și, pe deasupra un șorț galben; oribil amestec de haine dăruite sau dosite, și de haine ieftene cumpărate de la Piața Mare. Aici servitorimea își maimuțărește stăpânii: bărbații se așează la mese cu mutre serioase, comandă autoritar chelnerului, cu obrăznicia slugii față de cel mai jos ca dânsul, beau alene, dar trântesc tare de masă paharul golit;ori prea repede, ridicând sus cotul;ori prea încet, cu o căutătură de regret pentru lichidul scump dispărut prea repede;sunt darnici la chetă, la bacșiș, și cumpără de la țigănci flori oferindu-le cu aere degajate dulcinelor lor. La una din mese, o servitoare, cu mâna după gâtul ibovnicului, îndoapă cu bere alune prăjite, cornuri cu sare, turtă dulce”

De-a lungul timpului, boemia și puhoiul de lume care venea la „Buturuga” și-a găsit alte terase și alte cârciumi unde să stea la șpriț și gustări până târziu în noapte. Din fericire, deși s-au așternut mulți ani de când „Paysanul” cel mare a înființat-o, cârciuma din mijlocul Cișmigiului a rămas aproape neschimbată, fiind în acest moment parte din „patrimoniul” grădinii.

Citește și

• Povestea lui Nicolae Basilescu, primul român care a „gustat” industria șampaniei și a adus băuturi fine la București (Partea I)
• Povestea lui Nicolae Basilescu, primul român care a „gustat” industria șampaniei și a adus băuturi fine la București (Partea II)
• „Monte Carlo”, povestea restaurantului pe apă, „ca la Veneția” din mijlocul Parcului Cișmigiu. Acum aproape un secol era mai mare și complet diferit