Je suis Lorena Buhnici

22 iul. 2022
8752 Afișari
Je suis Lorena Buhnici
Adrian Teleșpan

Bună, sunt eu, Adrian, și revin în forță cu un text care va schimba totul. Revin cu forța unui melc care dă de perete ușa unui centru de recensământ închis în urmă două săptămâni, cu viteza cu care dispare celulita când femeia care o poartă se uită mai tăios la ea decât la soțul ei, cu viteza cu care se pleca de la Electric Castle unde am fost și nu am fost în același timp, demonstrându-mi nu doar mie capacitatea omului de a se metamorfoza în pisica lui Schrodinger, cu viteza cu care specia umană învață să nu mai judece, arătându-i, astfel, Universului că, în fond și la urma urmei, 14,5 miliarde de ani desemnați unei singure lecții nu înseamnă nimic în contextul veșniciei.

Sunt născut în 1979, rodul iubirii dintre doi tineri care, prin prisma vârstei la care se regăseau când m-au conceput, nu aveau de unde să știe pe ce lume sunt. Am câteva fotografii cu mine de când eram mic și, vă spun sincer, nu am fost genul de bebeluș la care lumea să vină și să spună: “Vai, ce copil frumos!” 

Arătam ca Dalai Lama obosit, în sensul că aveam, încă de la naștere, niște cearcăne uriașe pe care îmi place să cred că le dobândisem pentru că în uterul mamei mele se afla și o mașină de scris, iar eu dactilografiam până noaptea târziu. Defectul mașinii era evident litera R și am ieșit rârâit, ceea ce mă ajută să pronunț corect titlul acestui articol. Sunt convins că nimeni sau poate foarte puțini dintre dumneavoastră ați citit corect Buhnici în franceză, adică Biunisi.

În fine. M-am născut, trăiesc, aia e. Am 42 de ani, ceea ce înseamnă că, cel puțin prin prisma vârstei, sunt adult de, să zicem, cel puțin 15 ani. Cu toate astea mie și până în ziua de astăzi mi se spune “băiatul”. Vânzătoarele de la Mega, controlorii de bilete RATB, angajatele de pe centură, șoferii de tir, peștii, marinarii în port, doamna de la care cumpăr flori din Piața Gemeni, toată lumea îmi zice “băiatul”. 

Și stau așa și mă gândesc de ce niciunul dintre cei care îmi spun “băiatul” în timp ce eu îmi trăiesc criza vârstei mijlocii, de ce niciunul nu se uită la brăzdarea mea de riduri, la tristețea pe care mi-a zugrăvit-o viața în privire făcându-mă să arăt tot timpul ca un labrador căruia îi e foame, la cearcănele mele primordiale, la plumbul ce îl poartă în spate acest minor etern care sunt eu. 

Și până acum nu știam, dar acum știu, oamenii nu sunt atenți la îmbătrânirea suferinței mele, pentru că tot timpul există declarații mai atractive decât aspectul meu fizic în care să se dea cu piatra și aia e, în fond și la urma urmei. Singura categorie de oameni care nu se uită la mine ca la un minor sunt pedofilii, că nici măcar o dată n-am văzut unul venind la mine să mă întrebe dacă nu vreau și eu o alviță.

Dar eu nu m-am supărat, mai ales că zilele astea copilul interior e la mare căutare, iar apelativul acesta de ”băiat” venit către mine din partea societății nu are cum să însemne altceva decât că la mine copilul interior e mai spre exterior așa, îl port ca pe o sarcină extrauterină. Și, poate că, dacă nu ar fi fost scris ca eu să-mi dau peste copilul interior inclusiv prin percepția vizuală a societății, m-aș fi ofticat că lumea a sărit în apărarea Lorenei că a fost și dumneaei numită o dată minoră, când mie mi se spune minor de ani de zile și unul, bă, n-a sărit în apărarea mea. Dar e ok, mai ales că e mai sănătos ca, măcar din când în când, să observi decât să te oftici, la fel cum face un copil care nu înțelege nimic.

Așa că Lorena, draga mea, nu știu dacă o să citești treaba asta, dar tu să nu te superi din cauză că lumea se pricepe mai bine la a arunca cu vorbe transformate în pietre decât să își vadă de treaba ei. Toți spunem prostii, unele mai mari, altele mai mici și singurul lucru important pe care îl putem face e să ne iertăm că le-am spus, chiar dacă alții uită să ne ierte.

Altfel, mulțumesc de întrebare, băiatul e bine merci, sunt la Paris unde am participat alături de alte naționalități și vârste la concertul formației vocal instrumentale Coldplay care a lămurit tot acest întreg scandal cu domnul Buhnici, demonstrându-mi nu doar mie că muzica are acest dar senzațional de a elibera și de a uni omul, acest concept absolut miraculos care singur se dezbină doar ca să se adune la loc.

Un alt vârf al excursiei aici e că am consumat andouillette, fără să știu că e un fel de caltaboș prăjit, de unde trag concluzia că intuitiv gura m-a tras tot spre cârnat. După câteva guri am decis că voi mai mânca așa ceva doar dacă voi merge în vizită la cineva și doar asta va avea de mâncare. Atât, vă pupi dulce de tot, ca și cum judecata s-ar putea trece înot. Doamne ajută și doamne ferește, mai ales când celulita ne înăcrește. Addyxxx.

Nota B365.ro: Rândurile de mai sus și textele de mai jos sunt doar câteva motive pentru care ne e drag băiatu’ ăsta, Addy:

Cookies