Iugoslavii, bulgarul, războiul și liceenii. Toți, în București

Știți, desigur, senzația aia mișto când ai avut un coleg de școală care a ajuns actor, te întâlnești cu el la mall din pură întâmplare după niște ani buni, el te întreabă într-o doară dacă nu vrei să mergi la nush ce piesă în care joacă (nu se riscă să întrebe dacă ai văzut deja ceva), iar tu spui cum să nu, când se joacă, păi sâmbăta asta, la 19 trecute fix, bine vin, ok, îți las bilete la intrare, iar tu te duci și la final, la aplauze, ești aproape convins că ți-a făcut cu ochiul, că doar știe unde ai locurile, nu?

Ei bine, printr-o situație similară am trecut eu în anul de grație 2020, cu doar câteva zile înainte să se decreteze starea de urgență și să înceapă cea mai mare perioadă de bejenie culturală de la al Doilea Război Mondial încoace. N-am zis chiar întâmplător de război, pentru că despre război e și piesa în cauză, doar că despre unul mai recent și probabil cel mai aproape de granițele noastre din ultima jumătate de secol.

E vorba de No Man`s Land de la TNB, o dramatizare după scenariul filmului omonim de mare succes (de obicei se întâmplă invers, se fac filme după piese de teatru, dar acest fapt e lipsit de importanță în cazul de față), semnată de Alexander Morfov, un celebru regizor bulgar, „recidivist” al Naționalului bucureștean pentru care a semnat, printre altele, fabuloasa montare a „Vizitei bătrânei doamne”. 

Așa cum suntem avertizați încă din prezentarea oficială, spectacolul nu este doar despre războiul din fosta Iugoslavie, ci se constituie într-o satiră împotriva războaielor de pretutindeni. Dar eu cred cu tărie că identitatea acestui conflict este foarte relevantă, pentru că scindarea poporului iugoslav vecin și prieten în sârbi, croați, bosniaci etc e o sursă inegalabilă de situații absurde, generatoare de umor negru.

Prin urmare, un text savuros, ofertant, la care se adaugă o scenografie spectaculoasă și castingul fără cusur. Spun asta pentru a puncta fără echivoc performanța întregii distribuții, chiar dacă voi face doar două mențiuni: Richard Bovnoczki (frate, ce nume imposibil!!!), pe care l-au remarcat, de fapt, cei de la UNITER, nominalizându-l pentru acest rol la categoria „cel mai bun actor”, și Mihai Călin, preferatul meu.

Da, recunosc, Mișu a fost colegul meu de liceu, în aceeași generație, ba mai mult, am fost și rivali prin clasa a IX-a când amândoi îi trăgeam clopotele aceleiași domnișoare (nu spun cine a avut câștig de cauză, ca să nu se supere!). Dar, cu tot subiectivismul incumbat de această situație, prestația sa în acest spectacol este remarcabilă, pentru că dincolo de provocările de ordin dramatic ale rolului a avut de înfruntat și una… ortopedică. Și asta pentru că pe aproape întreaga durată a piesei el joacă în poziție orizontală, întins pe o scândură, ceea ce pe mine m-a dus cu gândul la performanța uluitoare a altuia dintre actorii mei preferați, Javier Bardem, care în „Mar Adentro” interpretează rolul unui tetraplegic, jucând două ore doar cu fața, restul corpului fiind inert!

Aveți așadar, cel puțin din punctul meu de vedere, două motive solide – Morfov și Mișu – să mergeți să vedeți acest spectacol. Iar, dacă vă grăbiți, s-ar putea să mai prindeți bilete pentru 17 februarie.

Detalii despre spectacol, program și bilete găsiți aici!

#cronicardupăureche

Nota B365.ro Radu reușește, de fiecare dată, să ne facă o mare poftă și-un dor imens de teatru. Nu reușim de fiecare dată să ne ținem după el, dar într-o zi vom izbuti. Până atunci, iată pe unde a mai fost:

• Mamă, ce nebunie la Metropolis în Colivie!
• Maxim Belciug. Maxim Ghitarist
• Și caii se tratează, nu-i așa?