Iubiri fără sfârșit în București: Irinel Liciu și Ștefan Augustin Doinaș. Nici moartea nu i-a despărțit

Ea, Irinel Liciu este balerină la Opera Română. El, Ștefan Augustin Doinaș, poet. Ca artiști au visat la iubire fără sfârșit. Și uite că s-au iubit jumătate de secol, nu s-au trădat și viața lor a fost iubire fără sfârșit.

Dacă-i spui unui copil despre dragoste, nu-i spui despre despărțire, moarte și sinucidere

Nu poți fi atât de rău, mai ales dacă pricepi viața. Povestea de dragoste dintre Irinel Liciu și Augustin Doinaș în acest fel este dragoste fără sfârșit. Povestea are atâtea cumpăne încât nu-ți vine să crezi că s-a întâmplat. Ori ea este adevărată. Și a-nvins greutățile.

De-i spui unui copil, el înțelege că e adevărată povestea și că e posibilă. Și-nțelege că pentru această dragoste poți depăși orice lege și orice barieră, poți trece prin viață și prin moarte. Numai așa, înțelegi de ce Irinel l-a urmat în lumea Umbrelor pe Ștefan. Fără multe întrebări. I-a întins mâna: Hai!”.

Un om mare, devenit atât de cinic, nu poate recunoaște puritatea, discreția, durata unei iubiri. Și nici măcar această mână întinsă.

Irinel, Ștefan și „conspirația” din camera de serviciu

A fost arestat. Ștefan Augustin Doinaș abia o văzuse de câteva ori pe Irinel. A fost arestat pentru că a ignorat o simplă discuție din încăpere. Este absurd, nu? Dar trebuie să ne imaginăm, atât de departe fiind de întâmplările prin care au trecut Irinel și Ștefan.

Povestea lor începe în timpul unui Dictator, unul ca Putin. Lumea e a lui Putin acesta, nu a dragostei. Așa că, vorbind despre dragostea fără sfârșit, nu ignorați puterea aceasta a unei lumi gata să pună greutăți, în permanență. O dragoste supraviețuiește, în cest timp, la modul propriu, fizic, da, i se dau lovituri de moarte.

Când s-au cunoscut Irinel și Ștefan, România avea un Putin, un dictator numit Gheorghe Gheorghiu Dej. Doar de era o bănuială pe om și omul era în întemnițat. Doinaș n-avea decât vina că fusese într-o cameră de serviciu, într-un moment în care unul dintre colegi spunea lucruri. Era aerian.

Câte nu spunem, câte împlinim? Unul dintre colegii de serviciu vorbeau de un protest împotriva  lui Ghoerghiu-Dej. Unul spunea serios ce ar putea să fie, un alt coleg de serviciu însă, cu mult mai înțepat în misiunea lui, înțelegând că nu-i loc de idealisme, i-a turnat pe ceilalți. I-a numit pe toți cei din cameră.

Și a împodobit lucrurile, cum că vorbitoricii ăștia făceau o conspirație. Ștefan ignorase discuția, darăminte să toarne. Adică, pentru acel Putin era obligatoriu să torni, nu să-ți intre pe o ureche și să-ți iasă pe cealaltă. Nu trebuia să fii în al nouălea cer, darămite să iubești. Pentru această omitere de denunț. Ștefan Augustin Doinaș a fost arestat, judecat, băgat de răcoare, pus la munci umilitoare, torturat să denunțe conspirații în care n-a fost. În cele din urmă, după vreun an de umilințe fizice, omul a cedat și a semnat că va fi fidel dictatorului și dictaturii lui. A semnat, da, că-i va fi fidel dragostei, nu dictatorului. Se spune că Irinel a reușit să-l salveze din capcana aceasta în care intrase. Da, doar ea putea să-l salveze din camera de tortură.

Irinel, balerina care tăia răsuflări cu piruete

Irinel abia-l știa pe Ștefan. Era balerină deja. Și era speranța cea tânără și ferice a baletului românesc. Era un nume, nu un banal coleg de serviciu. Avea o scenă, o sală întreagă la picioare. Pirueta ei oprea respirația celorlalți. Fascina. Nu era seară în care Dictatorul și slugile lui să nu dea tot ce aveau ei mai pur ca s-o aibă pentru ea. Șampanie, flori, da, cam atât aveau ei mai pur. Poate că așa Ștefan a fost eliberat, după insistențele celei ce strălucea în “Lacul Lebedelor” pe scena Operei Române.

Vă dați seama chinurile lui Ștefan, dar vă dați seama nopțile de înfrigurată așteptare, de rece speranță a iubitei lui?

Și acum începe cu adevărat povestea. Cum spuneam cei doi erau la vremea atât de fragilă a abia vederii nu știm de ajunseseră la mângâieri, promisiuni. Irinel și Ștefan s-au iubit, și-au jurat dragoste veșnică fără cuvinte, prin această depărtare dintre ei, fără cuvinte. Distanța era zălogul îndrăgostiților. Câți dintre noi n-ar fi trădat în numele unui Dictator nestăpânit? Câți dintre noi n-ar fi spus: mă înțelegi, mă înțelegi, n-am putut altfel, am făcut-o pentru tine, pentru noi? sunt obsedat, repet: erau la vremea abia vederii. Nu se știau destul. erau o părere unul față de celălalt.

El, eliberat, liber, murea de foame. Nimeni nu l-a mai angajat.

Nimeni nu i-a mai dat un loc într-o încăpere cu colegi. Lumea era pură, el era maculat. Ea era lebăda pură, el era maculat, grațiat și disgrațiat de acest Putin al vremurilor. I se spunea “domnul Irinel”, după numele iubitei, soției deja. Era de râs. El era mândru. În Infern avea cel mai simplu și pur cadou: dragostea balerinei care fascina lumea.

Când el venea noaptea, în tăcere, s-o însoțească de la Operă spre casă era „doamnul Irinel”. Așa au trecut vremurile, el fiind EA. Ea plină în minte de aplauzele unei săli, înconjurată de șampanii și flori, avea tihna să-l ia de braț și să pășească-n incertitudinile ce vor veni. Ce magnet îi ținea împreună? Dragostea, putem spune. Dar cât de subțire e acest sentiment când nu poți ridica nicio lume de speranțe, în umbra Dictatorului? Toate astea nu le vom știi niciodată, dar sigur este că Dragostea fără Sfârșit n-o bănuiau nici ei. Se aveau pe ei, doar ei în cameră, ea putea să trădeze, el putea “s-o toarne” și să-i termine cariera. Dictatorul îi vedea deaproape. Le nota respirația, tăcerea, neîncrederea, disperarea, numărul de pași împreună, dacă făceau sau nu dragoste.

Dar au venit zorii în care Dictatorul, ca orice dictator, a murit. E aici un tâlc al poveștii, nu? Dragostea lor a reușit să-nvingă oroarea, forța nelimitată. Curând, ea n-a mai vrut să fie balerină și n-a mai vrut să apară în lume, în vreo poză. Nu-i știm chipul de acum, ci doar chipul celei care a făcut “pasul în doi”, chipul celei care n-a trădat, celei care s-a dedicat piruetelor printre rele, iele.

El se ridica acum, ca o stea a poeziei. Balerina făcea pași prin casă.

El putea recita în public. Irinel a fost chemată de nenumărate ori în lumea largă. A refuzat. E ca și cum i-a cedat locul pe scenă lui Ștefan. Să te văd! Mă iubești, Nu te vei pierde printre priviri, printre admirații, printre aplauze. Ștefan a devenit unul dintre cei buni. O poezie de a lui a devenit celebră. O știe toată lumea. Uite-o, e “Mistrețul cu colți de argint”:

“Mistrețul cu colți de argint” e, în fapt, povestea Dictatorului dintotdeauna. A celui ce nu aude nimic pentru că vrea să-și vadă prada, închipuită sau nu, făcută praf, distrusă. Puterea oarbă. E, nu-i așa, povestea acestui Putin care le putea călca-n picioare Dragostea. Dar Doinaș a scris poezia  în oglindă. Puterea fiind obligată să oglindească dragostea.

„Mistrețul” e, în același timp, CULMEA, povestea iluziilor din dragoste. E povestea dragostei fără sfârșit (chiar dacă ia chipul unui mistreț, un chip urâțit de vitregiile Dictaturilor). “Mistrețul cu colți de argint” este inocența, este forța simplă a dragostei care merge mai departe, indiferent de vorbele, relele, ielele din jur. Nu-i așa? Mistrețul e o poveste, altă poveste pe care o putem spune oricărui copil. Copilul ar înțelege că există astfel Dragoste fără sfârșit.

Și-n amurgul vieții, Ștefan s-a stins. Viața lui atât a fost. Dragostea a refuzat să-i despartă, să pună bariere. Irinel privi lumea din jur. Cea pe care o înfruntase, cea care pusese atâtea piedici. Privi și văzu pustiul din jur. Cu cine să danseze? Cu cine să deslușească semnele din jur și din ele să facă o poezie? Irinel privi și merse după Ștefan în pustiu. Așa cum a mai făcu cândva înfruntând anii urgiei, anii lungi ai prigoanei Dictatorului. A luat acum niște multe pastile și a lăsat acest nemuritor bilet: „Domnul meu și Dumnezeul meu, iarta-mă! Doinaș, dulcele meu, o prea mare iubire ucide” , a scris tremurat, pe biletul de adio, Irinel Liciu. Au trecut Dincolo împreună în vers de bilet. În pas de balet.

Și se iubesc și acum în ochii celor care nu cred că e Dragoste fără Sfârșit.

Nota B365.ro: Alte iubiri din București, același Eugen:

• Malvinița, deznădăjduita de pe Hristo Botev. “Jeane, în pat ți-ai făcut datoria, dar ca un om obosit.. Te-am pierdut din cauza acestei femei, știu că te întreține”
• Mița Biciclista. De ce ne place acasă la femeia pezevenghi?
• Ienăchiță Văcărescu, boier ce nu ierta roabe și-și făcea muze din doamne. Iubirea lui periculoasă cu Zoe, soția domnitorului Moruzi