Istoria birurilor pe care le plătim în București. Cum s-au eternizat „dările”, de la taxa pe câini și fumărit la cea pe mașină și deratizare

Încă de pe vremea când nu exista Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale, bucureștenii au fost supuși la numeroase dări, biruri, plocoane de dat către orânduire, fără să primească în schimb ceea ce azi spunem, prețios, o „calitate a vieții” mai bună.

De-a lungul istoriei, amărâții mahalagii au avut de dat bir (sau “darea personală”) și „dijmă” din produsele lor (cei care aveau grădină, vie, prisacă, grădină de zarzavat sau creșteau animale pe malul Dâmboviței). Au plătit oamenii dări în legătură cu negoțul sau meseria pe care o exercitau. O eternă și variată mulțime de obligații fiscale pentru că moartea și taxele nu iartă niciodată.

Pentru ilustrarea acestui articol am folosit imagini generate de A.I și semnate Lavița Verde. Ddetalii despre arhitectul care redă imaginea vechiului București, mai jos:

• Salt în timp, la uimitoarea imagine cu Bucureștiul din 1846, văzută prin planuri vechi, împrospătate în 3D. Totul se află acolo, fiecare casă, copac și viță de vie I INTERVIU

În vechiul București plăteai taxe dacă aveai vacă, stupi, dacă împrumutai bani sau făceai negoț. Numai preoții erau scutiți de toate

Documente din veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea privind categoriile de locuitori din București, prezentate de Dinu C. Giurescu în lucrarea sa excepțională “Istoria Bucureștilor” arată dimensiunea și varietatea dărilor pe care le plăteau bucureștenii, mai puțin preoții.

La 10 mai 1629, Alexandru Iliaș înșiră compoziția din care era era făcut jugul taxelor.

De bir și de bou și de vacă seacă și de cal și de miere și de ceară și de galbeni și de cai de olacu (cai de poștă, n.n) și de vinărici (dijmă dată în vin, n.n) și de păhărnicie și de schimbul banilor și de găleată de fân și de unt de lemn și de dijmă de naem (chirie, n.n) și de împrumutare și de toate slujbele și mâncăturile.

Negustorii brașoveni erau aspru vămuiți. Bir pe fum, pe lefuri, pe conace, pe prăvălii. Orice marfă care intra în București trebuia să plătească vamă

Pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, negustorii brașoveni care făceau negoțul de “brașovenie” aveau de plătit anual 1000 de taleri, în patru termene, însă erau scutiți de birurile clasice impuse bucureștenilor.

Bir slujitoresc, bir de schimbul banilor, de fum, de prăvălii, de coterie, de covoară, de pahară, de zahareale, de cară de oaste, de birul oștii, de birul lefilor, de ploconul Hanului și al Sultanului, de cai împărătești și domnești, de rânduiala vacilor și oilor, de conace, de mertice (măsură veche pentru cereale, n.n), de către starostea de neguțători și pentru rânduiala ce se pune aici în oraș, pre mahalale și pentru alte târguri și sate și pentru alte toate dăjdii. (Constantin C. Giurescu, “Istoria Bucureștilor”, editura Vremea, 2009, pagina 681)

Banii din dări ajungeau la domn sau la diferiți dregători, care își exercitau puterea în București

La 1800, “legumile și zarzavaturile” aduse în târgul Bucureștilor “cu spinarea” erau scutite de taxă, cum aflăm din Tariful Vamal din 1 ianuarie 1803. Regimul vamal al Bucureștilor includea și 12 sate din împrejurimile imediate, aceasta pentru a se evita încercările de sustragere de la plata vămii prin descărcarea mărfii într-unul din satele limitrofe și apoi transportarea ei pe furiș în oraș.

Toate prăvăliile, de orice fel, de la pivnițele de vin la prăvăliile tăbăcarilor, cizmarilor și ale celorlalți meșteșugari, plăteau darea domnească numită “fum”, “galben de fum” sau fumărit, de la fumul care ieșea pe coșul casei.

Taxa pe băutură și pe „tutun strein”. Pivnițele erau supuse dărilor și erau obligate să desfacă și vinurile domnești

Pivnițele erau, de asemenea, supuse la numeroase dări. În afară de fumărit, mai plăteau cămănărit, bani de păharnicie, vamă domnească și agească (agie, prefectura poliției, n.n), ort vătășesc și erau obligate să desfacă și vinurile domnești. Cămănăritul (taxă pe băuturile spirtoase, n.n), dare care l-a început s-a aplicat pe “camenele”, adică “pietrele” de ceară – blocuri sau “sloiuri” de o formă și greutate determinată- s-a extins apoi și la vin.

Cizmarii plăteau o taxă specială, “ciohoditul”, în folosul integral al ciohodarului, adică al dregătorului care avea grijă de încălțămintea voievodului și a personalului Curții. În plus, cei care vindeau marfă cu “cotul”, deci postavuri, pânzeturi, mătăsărie, piei argăsite, etc. erau supuși la darea cotăritului.

Darea cântăritului și cea pentru întreținerea podurilor, un fel de taxă pe drum. Bir pe pușcăriași și prostituate

Cântăritul se plătea pentru mărfurile care se cântareau pe cântarul oficial, al Domnitorului. Pentru întreținerea “podinelor” cu care erau pavate străzile mai de seamă din București, se plătea o dare specială.

La finele veacului al XVIII-lea podăritul era echivalent cu accizele de mai târziu: o taxă pe mărfurile ce intră în oraș, taxă variabilă în raport cu natura mărfii. Nu erau scutite de dări spirtoasele, nici vinul.

Arghirofilul fanariot Ioan Vodă Caragea (1812-1818) a căutat să scoată bani cu orice preț de la bucureșteni și a pus taxă până și pe pușcăriași și femeile de moravuri ușoare.

Pentru cei dintâi el instituie “birul temniței”, iar pentru celelalte birul “femeilor rele” și se aștepta ca ultimul să producă anual circa 1000 de piaștri.

Taxa pe birje și trăsuri, pe servitori și pe câini

După Regulamentul Organic, treptat, cu creșterea nevoilor Bucureștiului și cu devalorizarea leului, taxele sporesc și se înființează altele noi, de pildă taxa pe jocul de cărți și o taxă de trei parale pentru fiecare vită înhămată la carul cu produse ce intră în oraș. O nouă sporire a “acsizurilor” se înregistrează la 30 mai 1852 și măsura se va repetă până la desființarea lor, în 1903, când sunt înlocuite cu fondul comunal.