Ioniță Tunsu, haiducul care l-a umilit pe Generalul Kiseleff când Bucureștiul era ocupat de ruși

07 mart. 2022
10231 Afișari
Ioniță Tunsu, haiducul care l-a umilit pe Generalul Kiseleff când Bucureștiul era ocupat de ruși
Ioniță Tunsu, haiducul care l-a umilit pe Generalul Kiseleff în timp ce Bucureștiul era ocupat de ruși

Haiducul Ioniță Tunsu a intrat în legendă, dar eroul chiar a existat, a fost un viteaz în carne și oase, cu ceată de voinici înarmați cu flinte, greu de ucis. “Nu este o poveste. Ci o povestire adevărată, trăită, care s-a desfășurat pe vremea în care țara noastră era sub desele oblăduiri ale armatelor străine de ocupație”, ne spune istoricul George Potra. Astăzi, la “Senzația Bucureștiului de altădată”, aflați isprăvile lui Ioniță Tunsu de pe vremea în care orașul se afla sub stăpânire rusească. Pentru că da, rușii ne-au invadat și ocupat în numeroase rânduri și numai bine nu ne-a fost.

Ioniță Tunsu este haiducul care l-a înfruntat și umilit pe Generalul Pavel Kiseleff, adică pe Pavel Dimitrievici Kiseliov, după numele său rusesc. Contele a domnit în Țara Românească și Moldova între anii 1829-1834. După ce turcii au pierdut războiul ruso-turc (1828-1829), în urma Tratatului de la Adrianopol (1829), Principatele Române au fost ocupate de ruși, de muscali. Despre Pavel Kiseleff se spune că a fost un ocupant cumsecade, că ne-a dat Regulamentele Organice (prima noastră Constituție din istorie), a reorganizat administrația și a înființat prima Comisie pentru Înfrumusețarea Bucureștiului, în anul 1830. Să fie sănătos.

pavel, kiseleff
Ioniță Tunsu este haiducul care l-a înfruntat și umilit pe Generalul Pavel Kiseleff, adică Pavel Dimitrievici Kiseliov după numele să rusesc.

Ioniță Tunsu, țârcovnicul care-a lăsat strana bisericii ca să tragă cu pușca în boieri și în ocupanți

Din documente oficiale, aflăm că Ioniță Tunsu s-a născut în primii ani ai secolului al XIX-lea în comuna Optași din județul Olt. De la Dumitrie Papazoglu (1811-1892) aflăm că Tunsu a fost paracliser la Biserica Sf. Gheorghe Vechi de pe Podul Târgului de Afară, Calea Moșilor de astăzi. “Era un om voinic, frumos, cu știință de carte și cu o voce foarte plăcută”. A fost paracliser și la Biserica Sfinții Voievozi de pe Calea Griviței, numită Drumul Târgoviștei, pe atunci și își avea casa și locuința chiar în grădina bisericii, „care era plină de meri, pruni și vișini”. Tunsu i s-a spus pentru că a dezbrăcat rasa de țârcovnic, și-a tăiat părul de om al bisericii și a pus mâna pe pușcă/cuțit /toporișcă.

haiducii, lui, tudor vladimirescu
Ioniță Tunsu a făcut parte din armata lui Tudor Vladimirescu. In imagine ilustratie pentru cartea pe care Radu Oltean o pregăteste despre Revoluția din 1821. Foto credit Radu Oltean, facebook.

Ioniță Tunsu a avut un sfârșit tragic, a fost prins prin trădarea unui român căruia îi botezase copiii:

După zavera cea mare în care țara a fost răsculata de Tudor Vladimirescu, la care s-a alăturat ca volintir și olteanul paracliser Ioniță, acesta a socotit că nu mai este cazul să pună ulei în candele și tămâie prin cădelnițe și a trecut la treburi mai folositoare”, George Potra, “Din Bucureștii de ieri”, Editura Științifică și Enciclopedică, 1990. “A avut o soartă nefericită, ca prin viclenie și trădare să cadă prins, ciuruit de gloanțe, mort după câteva ore de suferință și înmormântat la marginea unui șanț din afara Bucureștiului”.

Noi, cei mai vârstnici, în copilăria noastră, eram numai ochi și urechi când bunicii ne povesteau isprăvile minunate ale lui Ioniță Tunsu”

Erau vremuri grele în Principatele, era epidemie de holeră în țară și în București când Contele Pavel Kiseleff s-a instalat în oraș. Boierii fugeau la moșii și părăseau orașul “care rămăsese pustiu și sinistru”, în timp ce sărmanii mureau pe capete. “În fruntea unei cete de voinici, Ioniță Tunsu căuta să facă prin faptă dreptate, cât putea, și să ajute pe cei în nevoie, bineînțeles luând de la cei bogați și dând la cei săraci. Această categorie de oameni se numeau haiduci, bărbați de curaj și acțiune, fără frică de moarte, indiferent dacă aceasta venea prin spânzurătoare sau prin glonț de pușcă (…). Generația noastră nu mai știe nimic despre ei. Noi, cei mai vârstnici, în copilăria noastră, eram numai ochi și urechi când bunicii ne povesteau isprăvile lor minunate”, George Potra, “Din Bucureștii de ieri”, Editura Științifică și Enciclopedică, 1990, pagina 72.

negustori, de cutite, bucuresti, foto angerer
Negustori turci in Bucuresti, fotografiati in anul 1856 de Ludwig Angerer, fotograful venit in oras cu trupele de ocupatie austro-ungare. Foto Muzeul Municipiului Bucuresti.
foto, angerer, negustori, turci
Negustori turci in Bucuresti, fotografiati in anul 1856 de Ludwig Angerer, fotograful venit in oras cu trupele de ocupatie austro-ungare. Foto Muzeul Municipiului Bucuresti.
Ceata lui Ioniță Tunsu “călca” boierii și îi lasă numai cu cămașa de pe ei

Ioniță Tunsu și-a făcut o ceată compusă din tineri inimoși, aleși nu dintre tâlharii de rând, ci din oameni care avuseseră mari necazuri în viață”, ne spune George Potra. Tunsu dădea tot ce jefuia văduvelor cu copii, oamenilor bătrâni de care n-avea nimeni grijă, gazdelor sărace la care poposea, iar o mică parte o reținea pentru existența cetei, “pentru procurarea de pistoale și iarbă de pușcă”. Ioniță Tunsu lua de la bogați argintărie, șaluri, tot, “l-a lăsat pe boier Tache și pe cocoană numai în camașe”. Ioniță Tunsu a băgat groaza în boieri, în negustorii bogați și în autoritățile de ocupație. Așa că Generalul Pavel Kiseleff a dat ordin baș boierului Iordache Filipescu care avea funcția de Mare Vornic (adică Ministru de Interne) “să-l prinză cât mai neîntârziat”.

Tunsu către Kiseleff: “Capul Excelenței tale a fost astăzi în gura puștii mele, dar n-am voit să te omor”

De pomină a rămas încercarea lui Tunsu de a-l asasina pe Kiseleff, dacă ar fi vrut cu adevărat. Ioniță Tunsu a aflat de la căpitanul de poliție Radu Ștefan, prietenul său, că Generalul Kiseleff va pleca, însoțit de o suită, la Pucioasa la băi. Era vara și frumos afară. Pe la jumătatea drumului dintre București și Târgoviște, acolo unde știa că Generalul va face popas, Ioniță Tunsu s-a ascuns în tufe și a urmărit tot ce se întâmplă, a văzut cum “surugiii frecau caii la urechi”. După ce au plecat, i-a trimis o scrisoare Domnului rus, în zeflemea. “Înaltă Excelență, om împărătesc ce ești, ai fost adus de Dumnezeu în țara mea ca să faci numai “bunătăți”. Capul Excelenței tale a fost astăzi în gura puștii mele. N-am voit să te omor. Astfel, te rog și eu ca să poruncești gonacilor care mă urmăresc să nu mă omoare când mă vor prinde, căci eu n-am omorât pe nimeni. Mă iscălesc prea plecat al Excelenței tale, Ioniță Tunsu”.

Căpitan Costache Chioru', cel mai corupt polițist din București. “Zbirul samavolnic și sinistru” batjocorea femei și era spaima bucureștenilor
Uniforma arnauților din Principate si evolutia ei. Arnautii erau soldati mercenari angajati in garda domneasca din Principatele Romane.
Să se facă cea mai pătrunzătoare cercetare pe la locurile bănuitoare, pundu-se toată silința a prinde negreșit tâlharul”

Generalul Kiseleff a citit scrisoarea lui Ioniță, s-a supărat foc pentru tupeul arătat și a trimis ștafetă de la băi prin care îi dădea ordin Vornicului Iordache Florescu, ca până se întoarce de la tratament să-l prindă le Tunsu. Dar de viața lui să nu se atingă, că vrea să-i vorbească. În ziua de 8 august 1832, Iordache Filipescu, Marele vornic din Lăuntru, trimite Agiei (adică Prefecturii), următoarea dispoziție: “Vornicia a luat știință că în mai multe rânduri că Ioniță Tunsul, vestitul tâlhar, se strecoară aici înlăutru în Poliție, unde s-ar fi preumblând zile întregi prin mahalale (…) Să se facă cu deamănuntul băgare de seama, adecă: prin strășnicia orânduiților la bariere cât și a comisarilor Văpselelor, a ipocomisarilor și vătașeilor prin mahalale a se face cea mai pătrunzătoare cercetare pe la locurile bănuitoare, puindu-se toată silința a să prinde negreșit tâlharul”.

razboinic bulgar, in bucuresti, angerer, foto
Războinic bulgar/balcanic sau ofiter turc cu pistoale si lulea, cu misiune de bodyguard a unei personalitați, fotografiat de Ludwig Angerer in Bucuresti, in anul 1856. Foto credit Muzeul Municipiului Bucuresti.
Pe capul lui Ioniță Tunsu s-a pus recompensă, iar cine dădea informații despre el era ridicat pe loc în rang de boierie

Au pus și o recompensă de 1000 de lei pe capul lui Ioniță Tunsu și, în plus, “sub comanda Polcovnicului județului Ilfov Mihalache Cincu, oricine va prinde pe Tunsu sau va arăta locul unde e ascuns, va fi iertat de dăjdii și va fi ridicat în rang de boierie”. Prinderea haiducului s-a întâmplat prin trădare, după ce Căpitanul Ștefan Radu, prietenul său, l-a turnat la comandamentul rusesc.

Căpitanul Ștefan Radu: “Vine întotdeauna la mine duminică seară. Șade vreo două zile în București, să plimbă prin cafenele, ia gazeta lui Eliad și a lui Carcalechi și marți seara pleacă afară în pădurea în care ceata lui are poruncă să-l aștepte”. Căpitanul a dat informați stăpânirii cum că Ionită vrea “să calce“ pe căpitanul Paraschiva care stă la capul Podului Mogoșoaia, “vine seara pă întunerec, într-o căruță cu coviltir, în care vor fi înhămați doi cai dintre care unul bălan”.

1856, dimbovita, fotp, ludwig, angerer
Dâmbovita in 1856, fotografie de Ludwig Angerer. Foto credit Muzeul Municipiului Bucuresti.
Bătălia pentru Ioniță Tunsu s-a dat pe malul Dâmboviței, în dreptul Facultății de Drept

Căpitanul Ștefan Radu le spune rușilor că el se va duce în întâmpinarea lui Tunsu pe un cal alb, pe care chiar Tunsu i l-a dăruit. Au plănuit să se vadă pe dealul Cotrocenilor, apoi să treacă Dâmbovița pe podul de la Grozăvești și să intra în București. Le mai spune ca Tunsu își va lăsa caruța în dreptul Grădinii Scufa, actualul loc al Facultății de Drept, iar căruțașul îi va aștepta. Pentru capturarea lui Tunsu au fost trimiși arnăuți și o unitate de soldați români și ruși. Buluc-Bașii Iane, Frangulea, Ivancea și Sava s-au ascuns în tufele de pe Dâmbovița cu puștile pregătite.

Ioniță Tunsu a fost dus la garnizoana mare a rușilor de pe Podul Mogoșoaiei

Câțiva haiduci au fost uciși pe loc, cei teferi au fugit, iar Tunsu cu voinicii săi, Grozea și Dinică, s-au aruncat în Dâmbovița ca să scape. “Tunsu cu burta ciuruită și intestinele ieșite afară a căzut între niște răchite unde a fost găsit de Polcovnicul Mihalache Cincu și de Buluc Bașa Iane. Au venit aghiotanții lui Kiseleff și doctorul rus Marsille Alfons Constans. L-au dus la garnizoana mare rusească de pe Podul Mogoșoaiei, care se afla pe locul unde s-a ridicat Hotelul Continental”, George Potra, “Din Bucureștii de ieri”, Editura Științifică și Enciclopedică, 1990.

Bucureștenii au trecut să vadă trupul Haiducului ciuruit de gloanțe și s-au închinat la el

Cadavrul lui Ioniță Tunsu a fost expus pe Calea Mogoșoaiei, după cum ne spune călător francez Stanislav Bellanger: “Au venit toți să-l vadă, unii vărsând lacrimi sincere. Ba un bătrân a cărui familie fusese mult ajutată, i-a pus un ban de argint pe piept”.

Contele Kiseleff i-a răsplătit cu vârf și îndesat pe toți cei care au reușit să-l prindă pe Tunsu, haiducul care l-a avut în bătăia puștii

Marea Vornicie, prin referatul lui Iordache Filipescu îi scrie lui Kiseleff. “Excelența sa, prin ofisul nr. 639 din 14 septembrie 1832, aprobă celor menționați pentru râvna și vitejia cu care s-au arătat asupra prinderii tâlharului Tunsul și pentru sfărâmarea cetei sale suma de 2000 de lei, care să fie împărțită cum va crede de cuviință colonelului Iacobson și Marele Aga”. Gonacii și cazacii au fost răsplătiți, până și salahorii care au săpat groapa lui Tunsu au primit câte 9 lei.

Ioniță Tunsu a fost pomenit cu admirație de bucureșteni până la Primul Război. În anul 1858, la Teatrul Național, s-a jucat piesa “Tunsu Haiducu”, iar muzica vodevilului a fost compusă de vestitul cobzar Dumitrache Ochi Albi/ Rolul principal a fost jucat de Matei Millo, întemeietorul teatrului românesc.

matei, millo
Matei Millo a jucat rolul lui Ioniță Tunsu la Teatrul Național.

Ioniță Tunsu a devenit eroul Bucureștiului în timp de ocupație rusească, românul care l-a înfruntat pe contele Kiseleff, marele general țarist care luptase cu Napoleon în bătălia de la Borodino.

“Senzația Bucureștiului de altădată” este o rubrică dedicată întâmplărilor de senzație din orașul vechi, de prin carte adunate și pe Internet redate. Ce am mai compus, mai jos:

Cookies