Ion Iliescu a murit. Cine a fost tovarășul devenit domn cu surâs inconfundabil. A marcat România postdecembristă, unele decizii ale sale au dat foc Bucureștiului, la propriu

Ion Iliescu, o viață lungă, lungă, pasională și angajată pusă în slujba partidelor (PCR, CFSN, PDSR, PSD), cu o carieră fulminantă desfășurată pe zeci și zeci de ani (defunctul a intrat în UTC în august, 1944, la vârsta de 14 ani).

O viață plină de lumini și umbre. Cu Ion Iliescu dispare cel mai important actor, om de stat, decisiv deținător de secrete ale trecutului nostru postdecembrist.

Cu “Iliescu apare, Soarele răsare” pleacă la ceruri președintele “oamenilor de bine”, ales (fără echivoc, de mai toată suflarea română), în trei rânduri (1990-1992, 1992-1996, 2000-2004), prin larga vibrație și entuziasmul maselor populare.

La îngeri s-a dus însă și un inculpat în procecesel “Dosarul Revoluției” din 1989 și “Dosarul Mineriadei” din 13-15 iunie 1990, procese despre care, noi cei aflați încă in viață, nu știm dacă vor fi soluționate vreodată.

Paradoxal. După ce, în două rânduri, nu i-a permis Regelui Mihai să se întoarcă în țară, Ion Iliescu i-a dat voie, totuși, monarhului să vorbească în Parlamentul României

În timpul mandatului lui Ion Iliescu, Regelui Mihai I i-a fost interzis în două rânduri să revină în România, în 1994, Regele fiind întors din drum chiar de pe Aeroportul Otopeni.

În 2011, după toate umilințele la care a fost supus, Regele Mihai a fost invitat să susțină un discurs în fața Camerelor Reunite ale Parlamentului României. Atunci, Regele Mihai a evitat să dea mâna cu Ion Iliescu.

Pe de altă parte, numele lui Ion Iliescu este asociat cu democratizarea vieții politice și publice din țară, apariția economiei de piață și a proprietății private, primii pași spre integrarea în UE și intrarea în NATO, fapt posibil, desigur, numai în urma dezmembrării URSS.

I s-a spus “comunist cu față umană”. Ion Iliesc știa limba rusă și a studiat la Moscova

A plecat la cele veșnice un declarat liber-cugetător, fost activist de partid comunist de rang înalt, președintele PSD (succesorul Frontului Salvării Naționale), “om sărac și cinstit” (cum se prezenta în campaniile electorale). Emanat din evenimentele din decembrie 1989, Ion Iliescu rămâne în istorie, printre alte decizii controversate, drept șeful de stat care le-a mulțumit minerilor la Romexpo pentru că „au restabilit ordinea în București” și „au dat dovadă de înaltă conștiință civică”.

De chemat, știm cine le-a mulțumit

Vă mulțumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce ați demonstrat și în aceste zile: că sunteți o forță puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde și la bine, dar mai ales la greu. Cu un sentiment deosebit de conștiința civică, patriotică, ați simțit momentul dificil și, cu o dăruire exemplară, v-ați arătat gata să fiți solidari cu puterea nouă. (Ion Iliescu, la Romexpo, 14 iunie 1990).

În fapt, prin sângeroasa Mineriadă ruptă din Evul Mediu, din 13-15 iunie 1990, regimul Ion Iliescu a redus la tăcere vocea societății civile, a liderilor opoziției (partidele istorice reînființate în 1990), și și-a consolidat puterea.

Mineriada din iunie 1990 a accelerat emigrarea tinerilor din România, a slăbit prestigiul țării de democrație în ascensiune, întârziindu-i integrarea euroatlantică

La începutul anului 2024, primul președinte al României postdecembriste și primul ei premier, Petre Roman, au fost inculpați într-un nou proces al evenimentelor din iunie 1990, de la București, când minerii veniți din Valea Jiului au atacat participanții la proteste pașnice îndelungate asupra guvernului. În atacul care a început pe 13 iunie 1990 împotriva manifestanților din Piața Universității au fost implicate, în mod nelegal, forțe ale Ministerului de Interne, Ministerului Apărării Naționale, Serviciul Român de informații, precum și peste 10.000 de mineri și alți muncitori din mai multe zone ale țării, se arată în Rechizitoriu.

În timpul primului mandat al președintelui Ion Iliescu s-a înregistrat primul val de emigranți de după căderea regimului Ceaușescu

Într-o cercetare privind creșterea intensității plecării definitive din țară a românilor, la loc de frunte se află perioada 1992-1995 (Ion Iliescu), când se înregistrează primul val de emigranți.

Urmează 1999-2000 (Emil Constantinescu), 2010-2011, imediat după criză, când oamenii rămân fără locuri de muncă și își încearcă norocul în străinătate, perioada Traian Băsescu și ultimii ani, în care mulți români încă mai decid să plece definitiv din România. (Sursa, “Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Iohannis, pe vremea cui au emigrat definitiv cei mai mulți români?”, Hotnews, 29 august, 2017).

Ion Iliescu a studiat la Moscova și a avut o ascensiune spectaculoasă spre vârful nomenclaturii. Nu a fost deloc un activist mărunt, ci adjunct al șefului Secției de Propagandă și Agitație a CC a PCR

Președintele celor trei trandafiri s-a născut primăvara, la 3 martie 1930, în Oltenița, județul Călărași, într-o familie „cu origini sănătoase”. Tatăl său, Alexandru Iliescu, muncitor la Căile Ferate, a fost unul din puținii etnici români activiști în nesemnificativul Partid Comunist de dinainte de cel De-al Doilea Război Mondial.

Ion Iliescu s-a alăturat Partidului Comunist în 1944, la vârsta de 14 ani. A absolvit Liceul “Spiru Haret” în anul 1949, apoi a studiat mecanica fluidelor la Institutul Politehnic București și la Institutul Energetic al Universității din Moscova.

După ce a obținut diploma de inginer hitrotehnist, Ion Iliescu a urcat cu repeziciune în ierarhia structurilor de partid și de stat.

Devenit Președinte al RSR, Nicolae Ceaușescu a promovat cadrele tinere și loiale și a netezit ascensiunea lui Ion Iliescu

Ion Iliescu a fost membru UTC (din august 1944), voluntar în brigada de muncă “Vasile Roaită”, voluntar pe Șantierul Național al Tineretului la Căile Ferate (1947), membru al CC al UTC (21 martie 1949), secretar al Comitetului Unional al Studenților și Aspiranților români aflați la studii în URSS (1950), membru al PCR ((din 1953), membru al Biroului CC al UTC (1 martie 1954-28 martie 1960), reprezentant al UTC la Uniunea Internațională a Studenților de la Praga din iunie 1956, președinte al Comitetului de Organizare al Asociațiilor Studenților din RPR (10 martie 1957), adjunct al șefului Secției de Propagandă și Agitație a CC a PCR (1960-1962), șef al Secției de Învățământ și Sănătate din Direcția de Propagandă și Cultură a CC a PCR (1962-1965), deputat în Marea Adunare Națională – din 3 februarie 1957 până în 1985.

După 1965, ambițiosul Ion Iliescu continuă să urce în ierarhie, în 1971 devine prim secretar al CC al UTC. Urmează declinul, Nicolae Ceaușescu îi dă alte sarcini, adică  îl face prim secretar de partid în județul Iași

Ion Iliescu a fost membru supleant al CC al PCR (23 iulie 1965-12 august 1969), membru al CC al PCR (12 august 1969-22 noiembrie 1985), membru supleant al CPEx (12 noiembrie 1974-23 noiembrie 1979), prim secretar al CC al UTC (9 decembrie 1967-20 martie 1971), secretar al CC al PCR (11 februarie 1971-15 iunie 1971). La 2 aprilie 1979, devine președinte al Consiliului Național al Apelor, funcție pe care o păstrează până la 17 martie 1984, când devine director al Editurii Tehnice. (Sursa: Historia).

1990. Din obscur director al Editurii Tehnice, neștiut deloc de masele largi populare, Ion Iliescu devine noul președinte al țării. “Iliescu te votăm, te votăm tot neamul / Ca să moară de necaz Rațiu și Câmpeanu”

În 1974, Ion Iliescu a fost retrogadat de Nicolae Ceaușescu (destul de bine retrogadat), în funcția de Secretar de Partid al județului Timiș, apoi a obținut funcția de Prim-Secretar de Partid în județul Iași.

În 1978 a devenit directorul Consiliului Național al Apelor. În 1984, Ion Iliescu își pierde locul în CC și pe cel de la Consiliul Apelor.

Din 1984 și până în 1989, Ion Iliescu a fost director al Editurii Tehnice. (Sursa, Historia). Revoluția din decembrie 1989 l-a găsit (l-a surprins) în acest post obscur.

Deși poporul nu auzise de Ion Iliescu, fostul aparatnik a devenit primul președinte al României postcomuniste.

1990. CFSN anunță că va deveni partid politic, deși promisese că nu. Imediat, bucureștenii se adună în Piața Universității și cer ca ofițerii Securității și nomenclatura PCR să nu aibă dreptul de a candida la alegeri

Ion Iliescu a fost, deopotrivă, iubit și urât visceral de un popor abia ieșit din dictatură, modificat de comunism, disperat, derutat și ușor de manipulat. Fenomenul Piața Universității a apărut după anunțul CFSN, făcut în ianuarie 1990, privind transformarea Frontului Salvării Naționale în partid politic și intrarea acestuia în prima cursă electorală de după căderea regimului Nicolae Ceaușescu.

Piața Universității a fost declarată „zona liberă de neocomunism”, manifestațiile masive și îndelungate fiind reacția societății civile la evidenta posibilitate a supraviețuirii comunismului într-o formă noua, mascată de intenții de democratizare a țării.

Susținătorii Punctului 8 de la Timișoara, dușmanii regimului Iliescu

Manifestanții din Piața Universității cereau scoaterea în afară legii a oricărui partid de tip comunist, înlăturarea din funcțiile de conducere a celor care au făcut parte din nomenclatura comunistă și din aparatul de represiune în perioada 1945-1989, susținerea punctului 8 al Proclamației de la Timișoara.

Ion Iliescu i-a etichetat pe manifestanți drept “golani”. În replică, în Piața Universității s-a scandat: “Ieri huligani, azi golani”, “Suntem golani de 45 de ani”, “FSN, agentură KGB”, “FSN, FSN, du-te în URSS”, “PCR-FSN, diferența unde e?” “Iliescu ești ateu, te va bate Dumnezeu”, “Cine-a învățat la ruși, nu poate gândi ca Bush”, “Iliescu pentru noi este Ceaușescu doi”, “Ceaușescu nu fi trist, Iliescu-i comunist”, “Iliescu nu uita, te votăm la Moscova”, culminând cu Imnul Golanilor, care preciza ferm direcția pe care protestatarii ar vrea să o aibă România: “Mai bine mort, decât comunist!”.

De partea cealaltă, puterea a organizat mitinguri pro-FSN unde se striga: “Iliescu nu ceda, muncitorii toți te vrea”, “Iliescu să fii tare, cum a fost Ștefan cel Mare”, “Iliescu vom vota, fără Kent, dolari, cafea”, “Iliescu e român și are sufletul bun”, „Iliescu nu uita / te votăm cu toții/ Ca să moară de necaz leneșii și hoții”, “Iliescu te votăm, te votăm tot neamul / Ca să moară de necaz Rațiu și Câmpeanu plus, divinul, “Iliescu apare/ Soarele răsare”.

Top 3 expresii celebre: “Măi, animalule”, “Golanii din Piața Universității”, “Dar nu ne mai puneți sula-n coaste, dom’le”

Pe locul 1, decretăm “Măi, animalule”. Cum a apărut apelativul? În ziua de 15 august, 1992, președintele Ion Iliescu lua parte la festivitățile dedicate Zilei Marinei, la Constanța. Și-a pierdut cumpătul și s-a adresat jurnalistului Paul Pârvu, de la ziarul Telegraf, cu apelativul: “Măi, animalule” pentru că acesta îl tot sâcâia cu întrebări.

Pe locul 2, “Dar nu ne mai puneți sula-n coaste, dom’le, cu propuneri pe care să le acceptăm necondiționat”. Astfel s-a adresat Ion Iliescu liderilor opoziției, într-o discuție televizată din 28 ianuarie 1990.

La 28 ianuarie 1990 a avut loc primul miting pentru democrație și împotriva FSN, organizat la inițiativa PNȚCD, a celor trei partide istorice, țărăniștii, liberalii și social-democrații, partide reînființate în decembrie 1989. Manifestația a apărut după anunțul, făcut cu câteva zile înainte, privind transformarea Frontului Salvării Naționale în partid politic. FSN era organul de conducere ilegitim care controla România: armata, securitatea, economia, mass-media, forțele de ordine, etc.

Ion Iliescu și-a consolidat puterea prin amabilitatea minerilor încă din ianuarie 1990, la prima mineriadă

Regimul Ion Iliescu a înăbușit manifestațiile anti-FSN, prin acțiuni identice cu cele ale lui Nicolae Ceaușescu. TVR nu a transmis din Piața Victoriei, sub pretextul că este ceață. Au fost mobilizați 5000 de mineri din Valea Jiului cu scopul de “a restabili ordinea”, sediul PNȚCD a fost înconjurat de manifestanți pro-FSN, iar Corneliu Coposu a fost salvat de Petre Roman, prim-ministru, și transportat cu o tanchetă pentru a fi ferit de ura celor care strigau: “Noi muncim, nu gândim” și “Moarte intelectualilor”.

În ianuarie 1990, Ion Iliescu le-a dat un nou loc de muncă, unul cinstit, ofițerilor Securității. 14.000 de ofițeri au fost reîncadrați, apar “Doi și un sfert”, SIE și DIE. „Iliescu a albit Securitatea”

Punctul zero a fost pe 12 ianuarie 1990, când Ion Iliescu, speriat de manifestația partidelor istorice din București, a bătut palma cu Securitatea. Cei 14.000 de ofițeri de Securitate au fost reîncadrați, s-au întors în instituții exact în aceleași posturi de dinainte. Cu ei s-au creat, mai întâi, Serviciul Secret al Internelor, “Doi și un sfert”, apoi SIE și DIE.

Cei 2-3000 de ofițeri de Securitate care au făcut parte din echipele de diversiune de la Revoluție și care sunt responsabili pentru cei 1000 de morți de după 22 decembrie 1989, au fost “albiți” iar probele șterse. Așa s-a ajuns ca foștii securiști să compună noile “servicii secrete democratice” de după 1990, apoi să intre peste tot în societate – în politică, în afaceri, în societatea civilă. Și-au făcut asociații de rezerviști, au acces la putere și au început să rescrie istoria.

Avem cercetări în care am descoperit condicile de prezență a securiștilor în decembrie 1989 și ianuarie 1990. Și am observat că, într-adevăr, o vreme nu au mai venit la serviciu, iar după 9 ianuarie au început să semneze condica. Deși teoretic, erau sub tutela Armatei, toți securiștii au venit la serviciu inclusiv pe 12 ianuarie, ziua mitingului partidelor istorice”.  (Sursa: Matei Udrea, interviu cu Andrei Ursu, aktual24.ro, ianuarie 2024).

Andrei Ursu este cercetător al CNSAS și a fost director științific al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989. Tatăl său, inginerul Gheorghe Ursu, a fost ucis în bătăi și tortură de Securitate, în anul 1985. Vinovații nu au fost pedepsiți, procesul trenează de ani buni, dar măcar continuă.

“Ion Iliescu nu a regretat niciodată public rolul său în mineriade, filosovietismul de-o viață, trecutul său de ideolog comunist”

După revenirea ca președinte în compania lui Adrian Năstase (ajuns premier), Iliescu a încercat să se reinventeze ca imagine publică. A mimat o atitudine pro-NATO, s-a declarat chiar dezamăgit de întreaga experiență a comunismului în secolul XX. A vorbit, într-o carte de dialoguri, despre un “bilanț global negativ” al comunismului. Dar nu a regretat niciodată public rolul său în mineriade, ostilitatea în raport cu valorile democratice, filosovietismul de-o viață, trecutul său de ideolog comunist. Dimpotrivă, a făcut tot posibilul pentru mistificarea și măsluirea rolului său în timpurile lui Gheorghiu-Dej (participarea la represiunile anti-studențești) și Ceaușescu (ministru al Tineretului, prim-secretar al CC al UTC, secretar cu ideologia, prim-secretar PCR la Iași, etc.).

În decembrie 2006, s-a opus din răsputeri condamnării dictaturii comuniste ca ilegitimă și criminală, i-a numit pe membrii Comisiei Prezidențiale “un grup de scribălăi”. De-a lungul deceniilor scurse de la Revoluția din decembrie 1989, a fost principalul artizan al mistificării și ocultării adevărului despre acel eveniment. A negat cât a putut natura anticomunistă a mișcării care a dus la prăbușirea regimului Ceaușescu. (Vladimir Tismăneanu, 3/03 2015 în Contributors).

Ion Iliescu a împlinit 93 de ani în ziua de 3 martie 2024. “O nouă tinerețe”

De ziua sa, vineri, 3 martie, 2024, Ion Iliescu a declarat pentru postul de televiziune Realitatea Plus:

93 de ani, da. O nouă tinerețe. Sunt destul de bine. Umblăm cu sprijin, nu prea ieșim afară. Avem un cadru cu care ne deplasăm. Sigur, nu mai avem 23 de ani, ci 93, e o diferență. Nu prea am timp să mă plimb și să ies în oraș. Citesc. Mai am niște prieteni apropiați cu care mai comunicăm.

La începutul lunii martie, 2024, Dosarul Revoluției a fost trimis de Înalta Curte de Casație și Justiție către Curtea de Apel București, deoarece Curtea Supremă de Justiție a stabilit că nu are competența să judece speța. Ion Iliescu a fost inculpat în dosarul în care sunt urmăriți penal pentru infracțiuni contra umanității doar 3 persoane: Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și generalul Iosif Rus.

Ion Iliescu, în calitate de șef de stat și de guvern, președinte al CFSN și al Consiliului Militar Superior, cu intenție, urmărind obținerea legitimității populare, menținerea și consolidarea puterii politice deținute începând cu ziua de 22 decembrie 1989, orele 16.00, a indus în eroare opinia publică în mod constant, repetat, sistematic, prin aparițiile sale televizate și emiterea de comunicate (mecanism de exercitare a puterii de stat), și și-a asumat, în intervalul 22-30 decembrie 1989, operațiunea sistematică de inducere în eroare a opiniei publice exercitată de cadrele militare cu funcții de conducere ale ManN”, se arată în Rechizitoriu.

Vă imaginați cum ar fi arătat România de astăzi, dacă ar fi fost aplicat Punctul 8 de la Timișoara? În rest, desigur, despre morți numai de bine. RIP, nemuritorului Ion Iliescu.