CONTRIBUTORS

Între minciună și supraviețuire

E o mare greșeală să-i minți pe ceilalți. Minciuna e văzută drept una dintre cele mai josnice abordări pe care cineva o poate avea într-o situație socială. A minți înseamnă a ascunde adevărul, noțiunea fundamentală din care se nasc virtuțile, care dă sens științei și filosofiei și care stă la baza evoluției inteligenței noastre. Orice acțiune îndreptată împotriva adevărului este o încălcare a noțiunii de omenie, o pervertire a  comunicării, adică aspectul care ne distinge de condiția de animale. Nu sunt puțini filosofii care și-au pus întrebarea: Ce am face dacă toată lumea ar minți? Cuvântul ar fi inutil, limbajul anulat și încrederea decimată. Ne-am autodistruge.

Desigur că există și situații-limită, există cadre de gândire și contexte care permit minciuna, dacă scopul ei este protejarea celui mai profund adevăr: viața. Zecile de familii germane care au ascuns evrei în caselele lor în timpul Holocaustului sunt lipsiți de virtute pentru că i-au mințit pe ofițerii naziști? Dimpotrivă! Deși există și excepții de la regulă, minciuna este detestată pe bună dreptate și își merită soarta.

În adâncul sufletului

Când vine vorba despre societate și despre ce este acceptabil și ce e nu e mai simplu, dar ce facem când ne mințim pe noi înșine? Pare ceva imposibil? Sună confortabil să spui că acolo, în adâncul sufletului tău tu știi adevărul? I-auzi! Care adevăr? Exact, al tău, care nu e și al celorlalți. Lucrurile sunt extrem de complicate, însă neuroștiința ne poate ajuta să obținem un pic de claritate. Medicul psihiatru Shelley Taylor spune că ”Oamenii deprimați și-au pierdut iluziile pozitive. O minte sănătoasă îți spune minciuni măgulitoare. Iar dacă nu se minte pe sine, înseamnă că nu e sănătoasă.” O perspectivă mai puțin medicală, ci mai degrabă filosofică asupra poveștilor pe care ni le spunem și care ne mențin echilibrul ar spune că e nevoie de multă ambiție ca să ne imaginăm în fiecare zi cine suntem și să acționăm în concordanță cu această ficțiune.

Concluzia? Toți suntem niște mincinoși. Și eu, și tu, el, ea, noi, voi, ei, ele, absolut toți. Aici intervin alte două aspecte, despre care vom vorbi pe viitor: morala și etica. Nu este moral să minți pentru că este împotriva adevărului și nu este etic să minți pentru că e împotriva convențiilor sociale. Dar când te minți pe tine ce se întâmplă de fapt?

Între minciună și supraviețuire
Acolo, în cutele minții, ”Totul va fi bine!” sună extrem de plăcut, dar e întotdeauna adevărat?

”Totul va fi bine!” sună extrem de plăcut, dar e întotdeauna adevărat? Sigur că nu. Însă este util să credem asta, este motivant și inspirațional. Ca oameni, pe lângă limbaj, o altă caracteristică unică pe care o avem este imaginația, abstractizarea, faptul că putem să spunem despre un simplu băț că e o baghetă magică, despre un pește caras că ne îndeplinește dorințe și așa mai departe. Sunt minciuni utile care fac viața suportabilă. Și avem nevoie să ne suportăm viețile. 

O lume țesută din sincere închipuiri

O autoare contemporană, Tara Westover, devenită celebră în urma publicării bestseller-ului ”Învățare”, anunță încă din primul capitol:  ”Amintirea mea cea mai pregnantă nu este o amintire. Este un lucru pe care mi l-am închipuit, apoi am ajuns să mi-l amintesc ca și cum s-ar fi întâmplat cu adevărat.” Această remarcă, extrem de utilă, o dovadă a autenticității și bunei-credințe a autoarei ridică un puternic semnal de alarmă: dacă repetăm să credem în ceva, în esență fals, vom ajunge să ni-l amintim ca fiind adevărat. 

Între minciună și supraviețuire
Și-n mintea noastră se poate naște o lume țesută din închipuiri

Și oricine am fi, oricât de mari sau mici, de educați sau needucați facem același lucru. Informația de care dispunem schimbă complexitatea și profunzimea gândirii, însă legat de emoții, doar cei mai înțelepți au capacitatea de a distinge între adevăr și poveste. Alain de Botton ne spune că ”suntem istorici nepricepuți ai trecutului nostru emoțional, credem prea ușor că temperamentul nostru este destinul nostru”. Ceea ce spune filosoful britanic este că e foarte simplu să spunem ”Așa sunt eu, asta e, altfel nu pot fi.” Simplu, dar ineficient. Mai simplu ar fi să spun: ”Sunt povestea pe care o repet zilnic și pe care, din lene sau frică, nu vreau să o schimb!”. De exemplu, te-ai gândit că un copil sărac face față realității fiind un adult zgârcit și obsedat de statut? Te-ai gândit că un copil crescut de un părinte cu o imagine impecabilă este un adult nesigur și fără stimă de sine? Sau că un copil neglijat e un adult instabil emoțional și anxios? Ei nu s-au născut așa, ei au devenit povestitori, iar personajele și viziunea despre lume din poveștile lor au fost preluate din mediul în care s-au născut.

Viața e o poveste pe care fiecare își alege cum o spune

Suntem, fiecare în parte, un mod de a exprima viața și de a face față aceleiași realități. Ar fi extrem de frumos să avem respect pentru toate aceste exprimări ale vieții, chiar dacă pe unele învățăm să le iubim și pe altele nu. 

Nota B365.ro: „Viața e o poveste pe care fiecare alege cum o spune”, zice Andrei. Niște capitole din povestea lui, mai jos:


Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button