“Întoarce-mă la mine” este titlul celui de-al doilea volum publicat de scriitorul Alex Andronic iar lansarea a avut loc la Biserica Anglicană din București, fapt cu totul special și inedit. “Este o carte care vorbeşte despre iubirea de sine, despre acceptare, despre homosexualitate, dar şi despre depresie, subiecte încă tabu la noi în ţară. Lansarea a fost un eveniment atipic, complet neaşteptat ca locaţie, însă împreună cu cei din conducerea bisericii am reuşit să transmitem un lucru extrem de important, zic eu. APROPIERE”.
Mai jos, interviu cu Alex Andronic.
Alex Andronic a debutat la vârsta de 20 de ani cu volumul “Confuz”, cartea care l-a consacrat. Se ocupă de marketing digital și creație de conținut, noul său proiect fiind NUNT a V (cu și despre rochii de mireasă, cât și rochii de ocazie).
De curând a publicat volumul „Întoarce-mă la mine”, (Editura pentru Artă și Literatură, 2023), și a creat și a dezvoltat un atelier de vulnerabilitate. După ce a vorbit destul de mult despre depresie, anxietate, tentative de suicid, a primit sute de mesaje de la oameni care se confruntă cu aceleași stări. “Cred că pot să-i ajut atât pe cei care au fost la fel de jos ca mine, cât şi pe cei care n-au ajuns acolo şi care nici n-ar trebui s-ajungă, pentru că unele lucruri le putem învăţa şi pe o cale mai uşoară”. Ca fapt deloc divers, de curând Alex a adoptat o cățelușă neiubită și plină de spaime dintr-un adăpost.
B365.ro: Alex, ai lansat “Întoarce-mă la mine” la Biserica Anglicană. De ce în biserică? Evenimentul a fost total atipic, nu cred că s-ar fi putut întâmpla în Catedrala Mânturii Neamului, să zicem.
Alex Andronic: Cei care mă cunosc şi/sau mă urmăresc, ştiu că relaţia mea cu biserica sau religia nu e una tocmai apropiată. Pentru unii e lesne de înţeles de ce, pentru alţii nu, însă mi se pare că fix în lăcaşele de cult, care ar trebui să propovăduiască iubirea de sine, iubirea semenilor, acceptarea, toleranţa ş.a.m.d, toate acestea sunt deseori de negăsit acolo. Chiar zilele trecute, în timp ce mă plimbam cu căţelul pe lângă biserica din spatele blocului, am observat un panou imens în curtea bisericii, ca cele pentru reclame de pe marile bulevarde, pe care, alături de poze peste care este pus semnul de interzis, stă scris faptul că nu sunt permise animale de companie în curtea sau interiorul bisericii, este strict înterzis accesul persoanelor fără un adăpost, semnalat cu o poză cu cineva care doarme pe bancă şi peste care, cum spuneam, tronează semnul INTERZIS. Şi încă câteva chestiuni de genul, care, după părerea mea, sunt în totală contradicţie cu ceea ce biserica şi religia ar trebui să transmită.
Alex Andronic: Sigur că o lansare de carte n-ar fi putut avea loc într-o catedrală ortodoxă, oricare ar fi ea, în schimb, biserica Anglicană din Bucureşti, de care am fost mereu îndrăgostit în secret şi pe lângă care trec de ani de zile, dar unde n-am avut niciodată curajul să intru, simţindu-mă ca un intrus, a răspuns pozitiv acestei idei nebuneşti care mi-a venit. A fost un eveniment atipic, a fost complet neaşteptat ca locaţie, însă împreună cu cei din conducerea bisericii am reuşit să transmitem un lucru extrem de important, zic eu. APROPIERE. Ştim deja că biserica Anglicană a avut şi are o relaţie complexă cu subiectul homosexualităţii, au făcut paşi enormi spre ce înseamnă acceptare şi deschidere către secolul în care trăim, iar gestul lor de a primi cu atât de mult entuziasmul un eveniment de genul, despre o carte care vorbeşte despre iubirea de sine, despre acceptare, despre homosexualitate, dar şi despre depresie, subiecte încă tabu la noi în ţară, a fost unul de la care alte religii ar trebui să înveţe.
B365.ro: Spuneai la un moment dat, cu amărăciune, că mass media este mai degrabă interesată de senzațional și nu oferă speranță. Nu se fac articole despre soluții pentru cei care suferă de depresie sau de alte afecțiuni complicate. S-a creat vâlvă la tv și în online cu povestea ta cu sinuciderea, apoi tăcere. Depresia nu vinde. Cum ar fi normal să fie?
Alex Andronic: Nu ştiu cum ar fi normal. Mi-e greu să-mi mai dau seama ce înseamnă normal în ziua de astăzi, dar sănătos ar fi ca mass media să lupte cot la cot cu insituţiile statului, cu companiile private, cu asociaţiile şi toţi oamenii voluntari pentru a reuşi să aducem ţara asta pe un drum cât de cât echilibrat. Nu e vorba că depresia nu vinde, ci că nu vinde succesul. Şi când spun succes, mă refer la oamenii care reuşesc să lupte cu ea. La fel şi oamenii care luptă cu cancerul sau alte afecţiuni grave şi care reuşesc să-şi trăiască viaţa cât se poate în condiţiile date. Sau la cei care reuşesc să se numească ÎNVINGĂTORI când vine vorba de lupta pe care au dus-o. Câte poveşti despre toate astea sunt scoase la înaintare? Puţine, spre deloc, aş spune. În schimb, când se întâmplă să se sinucidă cineva, când se întâmplă să moară cineva, vom observa BREAKING NEWS peste tot. Ăsta e unul dintre motivele pentru care am renunţat la televizor şi ştiri de ani de zile. Am obosit cumplit să văd doar moarte în jurul meu, să văd doar tragedii, să văd cum tot ce este scos în evidenţă se bazează pe tristeţe şi necaz.
Alex Andronic: Iar aici nu e de vină doar mass-media. Noi, ca oameni, am uitat să ne bucurăm de reuşite. De fapt, nici nu-mi dau seama dacă am ştiut vreodată să ne bucurăm de reuşita altora, de succes, de poveşti triumfătoare. Sigur, ne bucurăm de ele într-o anumită măsură, dar uităm de puterea exemplului. Uităm cât de important este pentru sănătatea psihică a noastră şi-a celor din jur să avem contact cu ştiri pozitive, cu speranţă, cu optimism. Şi prin astea să căutăm să oferim soluţii, să ajutăm, să întindem mâini în stânga şi-n dreapta, în loc să ne şocăm de tragedii atunci când se întâmplă, ştiind că noi n-am participat cu nimic să-ncercăm să le evităm.
B365.ro: Te-ai luptat mult timp cu depresia și anxietatea, ai avut o tentativă de sinucidere, însă în ultimele luni în viața ta au venit schimbări majore. Ce ai schimbat, cum s-a întâmplat?
Alex Andronic: Pe contul meu de facebook, la rubrica „bio”, şi anume biografie, stă scris din 2009, de când mi-am făcut contul „Happiness is a state of mind.”. Mi-a plăcut mereu cum sună, am rezonat într-o oarecare măsură, dar n-am înţeles-o până acum câteva luni. Cred că nimic n-are loc întâmplător în vieţile noastre. Şi mai cred că pentru mine a fost necesar să ating „the rock bottom”, cum spun americanii, ca să-mi dau seama de tot ce e greşit în viaţa mea. Am avut mereu relaţii disfuncţionale, fie amoroase, fie de prietenie, fie de business etc. Tendinţa mea a fost mereu să le ofer altora tot ce am mai bun, să renunţ la mine în favoarea altora, să uit de ce sunt eu aici şi ce-mi face mie plăcere. Deveneam un fel de servitor, la propriu, pentru alţii, iar motivul major era că exista în mine o teamă de abandon de care habar n-aveam. Trăiam pentru a-i mulţumi pe alţii, nu pentru a mă mulţumi pe mine.
Alex Andronic: În momentul în care nu mi-a reuşit cu sinuciderea, am avut două opţiuni. Fie încercam din nou, fie m-apucam să schimb, pe bune, lucrurile din viaţa mea. Şi m-am gândit că mi-ar plăcea să mai trăiesc puţin, să mai încerc, poate-poate voi descoperi echilibrul şi dragul de a respira pe această planetă. Ce faci cu o plantă când e vai mama ei, dar decizi să încerci s-o salvezi? Îi schimbi pământul, începi să-i dai nutrienţi, s-o hidratezi cum trebuie, s-o expui la soare, să-i îndepărtezi toate frunzele uscate. Cam asta am făcut şi cu mine. Am renunţat la buiness, la tot ce făcusem până-n momentul ăla, am reunţat la anumiţi oameni, am scris, am început să ies din casă doar pentru a mă plimba, am început să meditez, să gândesc pozitiv despre mine, să-mi evaluez lista de calităţi, să-mi ofer timp pentru mine, fie citit, fie ore petrecute-n cadă, fie dansat prin casă, cântat, ieşit cu prietenii.
Alex Andronic: Am început să fac toate lucrurile care-mi plăceau şi despre care uitasem, şi mi-am dat voie să încerc lucruri noi, să devin mai creativ decât eram, să-mi urmez şi cele mai nebuneşti şi tâmpite idei, pentru că tot ce ne trece prin minte e menit să ne ofere ceva, iar eu eram pregătit să nu-mi mai refuz nimic. Din decizia de a nu-mi refuza nimic s-a născut NUNT a V, un proiect absolut superb cu şi despre rochii de mireasă, cât şi rochii de ocazie. Tot din aceeaşi decizie s-a născut dorinţa de a revizui şi republica Confuz, prima mea carte, pe care o vom relansa pe 17 septembrie în Bucureşti, la Hakuna Garden. Tot din această decizie s-a născut atelierul de Vulnerabilitate, ba chiar şi varianta lui online, pentru că mulţi din diferite colţuri ale ţării sau ale lumii şi-au dorit asta.
B365.ro: De curând, ai creat și ai dezvoltat un atelier de vulnerabilitate. Va fi ceva diferit de ceea ce fac psihologii cu patalama? Te vei da exemplu pe tine, ce speri de la acest proiect curajos și inedit?
Alex Andronic: Cu siguranţă este ceva diferit faţă de ce face un terapeut, pentru că nu mi-am propus şi nu mi-aş permite să fac vreo secundă terapie, nefiind specializat în acest domeniu. Atelierele de vulnerabilitate au pornit de a ideea c-ar putea fi un pas premergător terapiei. După ce am vorbit destul de mult despre depresie, anxietate, tentative de suicid, am avut sute de mesaje de la oameni care se confruntă cu aceleaşi lucruri, majoritatea neavând curajul sau încrederea de a apela la ajutorul unui terapeut. Terapia înseamnă vulnerabilitate, înseamnă să ne expunem chiar şi-n faţa unui singur om, cu toate fricile şi traumele noastre, şi chiar dacă ştim că terapeutul nu este acolo să ne judece, ci să ne ajute, subconştientul nostru se teme de a fi judecat, pentru că asta se întâmplă dintotdeauna.
Alex Andronic: Curajul de a fi vulnerabil se poate deprinde şi din puterea exemplului, desigur, de aceea, da, primul pas către un atelier de succes este ca eu să fiu vulnerabil în faţa oamenilor care se înscriu în această călătorie.
Sper ca oamenii să-şi dea voie să experimenteze, să fie deschişi şi mai ales, să-mi ofere încrederea necesară pentru ce mi-am propus să fac. Mai apoi, ca un rezultat al proiectului, sper să văd nişte oameni cu puţin mai mult curaj decât înainte, puţin mai bogaţi decât înainte, puţin mai încrezători în forţele proprii şi-n capacitatea lor de a lua decizii asumate, de a crea conexiuni, relaţii sănătoase etc. Sper să reuşesc să dăruiesc din ce-am învăţat eu prin a fi vulnerabil şi să să fiu omul care, în câteva ore pe săptămână, să poată să deschidă noi orizonturi. Mie mi-ar fi plăcut să nu trebuiască să ating, cum spuneam, „the rock bottom” şi să fi ştiut şi înţeles anumite lucruri the kind way, nu the hard way. Ăsta e scopul meu. Sper şi cred că pot să-i ajut atât pe cei care au fost la fel de jos ca mine, cât şi pe cei care n-au ajuns acolo şi care nici n-ar trebui s-ajungă, pentru că unele lucruri le putem învăţa şi pe o cale mai uşoară.
B365.ro: Ce face Amalia? Cum ai descoperit-o? Care este povestea ei? Ai adoptat o ființă traumatizată, speriată, cum este viața cu ea, cum se uită la tine?
Alex Andronic: Amalia, despre care ni s-a părut că nu se potriveşte numele, aşa că am decis s-o cheme Frayla, este o căţeluşă care, la ultimele estimări, ar avea între 5-7 ani. Nu vom afla niciodată cu exactitate, am luat-o dintr-un adăpost după ce am văzut postarea unui prieten pe facebook, care o distribuise în urmă cu două zile, dar pe care am văzut-o târziu. Ei bine, cu toate că-mi trec prin faţa ochilor zeci de astfel de postări pe săptămână, de data asta feţişoara Fraylei mi-a spus că eu trebuie să fiu salvatorul ei, aşa că la două ore după ce văzusem postarea, Frayla era în braţele mele, murdară, acoperită cu fecale, muşte, purici şi altfel de orătănii, incredibil de speriată.
Alex Andronic: Viaţa cu ea nu este nici pe departe splendidă. În momentul în care decizi să adopţi un câine traumatizat, trebuie să-ţi asumi că o perioadă lungă de timp va fi un chin. Frayla reacţionează cumplit la cea mai mică formă de ton ridicat, trebuie să ai grijă cum o mângâi, să nu i se pară că vrei s-o loveşti. Uneori e ca un copilaş care ţopăie de entuziasm când o mângâi sau îi pui lesa să ieşi cu ea afară şi face pipi pe ea de fericire, alteori dacă aude vreun zgomot mai puternic sau trecem pe lângă cineva care vorbeşte mai tare pe stradă, se pune în poziţia melcului şi face pe ea de frică. E cumplit să vrei să iubeşti un căţel şi să nu ştii cum să-l faci să se simtă iubit fără să aibă vreun trigger şi să-i provoci mai multă neplăcere. Schiaună deseori în somn, e agitată când doarme, am surprins-o de multe ori dormind cu ochii deschişi. Sigur că are şi momentele ei de căţel aproape fericit şi liniştit, dar sunt foarte rare şi nu ştim încă cum am putea să facem să fie mai dese. E un challenge zilnic de dimineaţă până noaptea la culcare, dar, cum spuneam mai spus, poate că-ntr-o zi voi putea povesti despre Frayla ca fiind cel mai normal căţel, care nu pare să fi fost vreodată traumatizat sau schingiuit.
B365.ro: Cum ai trecut de la I see the darkness la Happiness? Ce le spui celor care au trecut prin ceea ce ai trait tu, celor care au văzut întunericul atât de mult timp, încât n-au mai știut cum arată viața? Unde pot găsi un punct de sprijin cu adevărat?
Alex Andronic: Nu ştiu dacă aş spune că e neapărat o trecere de la Darkness la Happiness, căci ambele au existat în viaţa mea dintotdeauna, doar că deseori a primat Întunericul, iar asta şi pentru că am un talent în a mă axa pe chestiuni negative, în a mă stresa foarte mult şi a mă consuma enorm pe extrem de multe lucruri asupra cărora oricum NU am control. Asta e una dintre marile lecţii pe care le-am înţeles al naibii de bine, că e inutil să consum energie şi resurse pe ceva ce nu pot controla sau pe lucruri negative. Asta nu înseamnă că le ignor, nu-nseamnă că sunt neapărat mai puţin importante, dar îmi canalizez energia şi atenţia pe ce pot să schimb, pe ce stă în puterile mele. Şi aici intervine partea tricky, pentru că oamenii au tendinţa să-şi canalizeze atenţia pe lucrurile pozitive şi să le bage sub preş pe cele negative, ori asta e cât se poate de dăunător. Nu minimalizăm importanţa lucrurilor negative, nu ne prefacem că nu există, din contră, le acceptăm, le tratăm ca fiind parte din noi şi viaţa noastră, le luăm ca atare. De multe ori am auzit „vai, zi-mi ceva să mă simt mai bine” sau „trebuie să fac ceva să uit de chestia asta”. Nu, primul lucru pe care-l ai de făcut când se întâmplă un lucru negativ e să-l încasezi. Să-l procesezi. Să activezi partea constructivă care te poate ajuta să vezi cum ai putea să eviţi pe viitor situaţia în cauză, nu să te auto-flagelezi cu vai, dacă făceam altfel ar fi fost diferit. Sigur c-ar fi fost diferit, dar nu trăim în trecut, nu? Din moment ce o problemă a ajuns ca rezultat, deja vorbim de trecut şi practic de ceva ieşit din aria noastră de control.
Alex Andronic: În ceea ce priveşte partea de sprijin, cred că fiecare ar trebui să identifice pentru sine care e punctul lui de sprijin. Poate fi soţul, soţia, iubitul, iubita, un prieten, o prietenă, mătuşa, mama, tata, sora, colega de la serviciu, terapeutul, căţelul, agenda, scrisul, cântatul, alergatul etc sau un cumul de oameni şi activităţi. Dar, cel mai important punct de sprijin pentru noi suntem chiar noi înşine. Corpul nostru are această capacitate de a ne atrage atenţia, de a ne spune când ceva nu este ok, fie că am mâncat prea mult, fie că am mâncat ceva ce nu ne-a picat bine, fie că avem un coşmar, fie o stare de anxietate, fie tremurat, fie lipsa de energie inexplicabilă. Sunt o groază de mesaje pe care corpul nostru ni le transmite, la care, dacă reuşim să fim atenţi, vom observa ce avem de schimbat. Şi ăsta ar trebui să fie punctul de sprijin major, căci asta înseamnă sprijin, nu doar vorbe de duh, ci ajutor real. Iar corpul nostru ne poate ajuta enorm.