INTERVIU Liana Alexandru | Foca pupăcioasă, morsa care vorbește toate limbile Pământului și o tonă de aventuri de Crăciun

23 dec. 2020
136 Afișari
INTERVIU Liana Alexandru |  Foca pupăcioasă, morsa care vorbește toate limbile Pământului și o tonă de aventuri de Crăciun

“Dar unde sunt zăpezile de altădată?”  Versul ăsta din poemul lui François Villon, vechi de peste cinci secole, a devenit probabil mai cunoscut decât orice alt vers de poezie medievală din lume. În ultimii ani, am rostogolit toţi întrebarea asta, pe platformele online, în fel şi fel de chipuri, prin statusuri nostalgice, regăsind  fotografii vechi, din vremurile când eram copii şi abia dacă ne zăream în poză, pierduţi în ditamai troienele, lângă brăduţi cu crengile lăsate sub greutatea omătului.

Suntem mulţi cei care tânjim după zăpezile copilăriei noastre, după nămeţii aceia uriaşi din curtea bunicilor, după albul-imaculat al muntelui de nea, pufoasă ca o vată de zahăr, după derdeluşul din deal, după bulgării primiţi în faţă de la copiii ieşiţi la sanie, sau după omul de zăpadă făcut în grădină, cu cratiţa din bucătăria bunicii pe post de pălărie. 

„Cea mai frumoasă noapte / Cea mai frumoasă zi”

Despre acele vremuri, în care troienele făceau şi mai magică sărbătoarea Crăciunului, a scris jurnalista Liana Alexandru într-o carte recent apărută, două poveşti reunite într-un volum: Cea mai frumoasă noapte şi Cea mai frumoasă zi. Două povestiri despre Crăciun, în care personaje fabuloase, magice, spiriduşi, animale şi tot felul de făpturii stranii se ajută reciproc pentru a recreea un pic din “magia albă” a zăpezilor de altădată. Desenele din cele două poveşti sunt minunat realizate de ilustratoarea Daniela Olaru. 

LIANA ALEXANDRU: «În „Cea mai frumoasă noapte” e descris, printr-o proză rimată și ritmată ca un colind, Crăciunul copilăriei mele petrecut la bunicii de la țară. Ningea pe atunci fantastic, nămeții erau uriași, nici nu puteai să ieși din curte. Noi călăream troienele ca pe niște animale fabuloase, ne făceam turnuri, cazemate, cetăți, ne bulgăream până deveneam oameni de zăpadă și cu armura asta de învingători, cu mâinile și picioarele înțepenite de frig, ne zgribuleam când cădea seara pe la uși ca să ne putem lipi de sobe. Mamaia ne boscorodea, ne scutura ca pe preșuri, apoi ne băga în odaia unde plesenau vreascurile sub plită și ne dădea turte coapte.

După ce ne înmuiam oasele, ieșeam să colindăm satul cu tot copilăretul de pe uliță. Pentru copilul din neam cel mai mic care eram eu atunci, mersul la colindat era ceva fascinant, pentru că puteam ieși noaptea din casă și bate pe la uși străine unde speram să nu fim alungați, ci dăruiți cu mere și nuci. Dar și la oraș, erau niște zăpezi memorabile. În fața blocului nostru, unde acum sunt numai mașini, se forma un derdeluș pe care zburam efectiv cu săniile ca niște dragoni. Aceste amintiri sunt reconstituite literar și păstrate în globuri care deschid și închid poveștile. „Cea mai frumoasă zi” proiectează o sărbătoare care, oricât de idilică, e dezacordată în timpurile pe care le trăim de dramele copiilor singuri. Am rescris în finalul poveștii acest tablou, punând în mijlocul său copilul întreg, copilul fericit, fără de care nu există adevărată sărbătoare. »

Povești de Crăciun din toate timpurile

“Erau odată ierni fabuloase, în care ningea într-o noapte cât într-un an, în care zăpezile cădeau atât de înalte, încât şi copiii erau uriaşi când în spinarea dragonilor albi se-nălţau. Era plin de creaturi, în ziua de azi, dispărute: oameni de zăpadă, îngeri de nea, animale polare cu blănuri de-argint; Yeti, uriaşul zăpezilor, bântuia nopţile cărări neştiute, iar spiriduşi porneau să-l caute, incantând formule magice numite colind. Cât era ziua de albă, copiii ridicau la porţi palate, cucerind teritorii în aprige bătălii cu bulgări pe drum. Învingătorii erau răsplătiţi cu nuci, turtă dulce şi mere coapte… Şi-n toiul celor mai geroase ierni, venea la gura sobei… cel mai frumos Crăciun.

Dar iernile acelea erau duse, de la un timp ningea tot mai rar, copiii stăteau izolaţi în case, în spatele câte unui ecran… Se jucau cu zăpadă artificială, se băteau cu bulgări în reţea, ieşeau tot mai puţin afară, călăreau dragoni virtuali. Mângâiau creaturi digitale, roboţei care întorşi cu cheiţa lătrau, maşinării care, din telecomandă, uneori torceau, alteori mieunau. Iar când sufletul lor începea să tânjească, precum un bulgăre topit, după a naturii magie, ei erau deja prea bătrâni şi lumea mult prea uscată, pustie. De aceea, Moşul trebuia în sprijinul magiei albe să sară, altfel nicio iarnă nu mai venea, iar Crăciunul cu totul risca să dispară.” (Liana Alexandru – Cea mai frumoasă noapte)

Poveştile Lianei nu le sunt dedicate doar celor mici, ci şi părinţilor. Şi asta pentru că printre rânduri, autoarea a ascuns întâmplări cu tâlc, din viaţa reală a părinţilor şi copiilor din zilele noastre. Păţaniile din carte, adesea moralizatoare, sunt relatate prin vocea a zeci de personaje şi creaturi fantastice din ţinutul magic al lui Moş Crăciun:  “haite de lupi arctici, împreună cu puii lor, strălucitoare vulpi polare, agere, iscusite, cu totul şi cu totul argintii; iepuri imenşi, ce reflectau în blană culorile cerului boreal, urşi polari, solitari, care se rostogoleau în zăpadă ca nişte bulgări de spumă; morse sub sloiuri de gheaţă care scoteau afară colţii perlaţi; o mulţime de pui de focă pufoşi, iar, pe deasupra lor, stoluri de păsări împănate cu fulgi de zăpadă, de parcă toate erau anume căptuşite cu alb, ca să stea cât mai bine ascunse în nesfârşitele spaţii de omăt.” 

LIANA ALEXANDRU: «Cu imaginația ne putem juca oricum, putem face chiar spectacole cu animale, dar nu înseamnă că asta e bine sau în firea acestor făpturi. Ființele se nasc libere, sălbăticiunile n-ar trebui ținute în spatele gratiilor. În cultura noastră nu se vorbește despre asta, nu avem cărți pentru copii, așa că poveștile trebuie rescrise, actualizate, ca să reflecte adevărurile descoperite de știință. Iar cercetările ne arată că animalele sunt capabile, ca și oamenii, de emoții. În același timp, sunt și clișee în legătură cu oamenii luate în răspăr și ciufulite în carte. Oamenii vor să fie puternici și se compară cu animalele feroce. Dar virtutea omului e conștiința de sine, iar dacă și-ar cultiva nu forța fizică, ci rațiunea și puterea inimii, curajul ar căpăta o cu totul altă semnificație. Ne-am înțelege mai bine unii cu alții, nu ne-am mai lupta, nu ne-am mai omorî între noi. Am vrut să ciufulesc, deci, prejudecățile. De aceea am ales pentru copii un lup care să facă bucle la elfițe, o vulpe maestră în teatru, un urs polar talentat la dansul pe gheață. Avem mare nevoie să-i creștem pe copii și altfel decât cu idei înțepenite. » 

„Merry se uita fascinată la toate animalele.

— Foca albă este pupăcioasa Lippy, reveni bufniţa. Ea ştampilează scrisorile care vin de lacopii şi cadourile care pleacă de la Moş Crăciun. Dacă nu eşti atentă, te îmbrăţişează.

Foca se apropie şi se uită la Merry cu ochi moi şi un botic roşu. Pe blana albă, semn că era pui, avea nişte dâre lucioase, negre.

— Bună! Vrei să te dai cu ruj? zise ea şi îşi ţuguie buzele, desfăcând înotătoarele.

Merry chicoti.

— Îţi pot împrumuta şi crema mea de ghete. Te protejează de soare cât ai zice peşte!

— Eu nu recomand unsori copiilor, spuse Owlie. Linişte, vă rog! Mai departe, continuă ea, arătând înspre vietatea masivă căreia îi ieşeau din gură doi colţi, de câte un metru fiecare… Cadourile sunt capsate de Sisi. Vezi ce dinţi perlaţi are? Se spală întruna pe ei.

— Si‐si, încântată, sâsâi morsa printre dinţi în italiană.

— Sisi cunoaşte toate limbile, completă bufniţa. Le‐a învăţat de la copii. Asta pentru că le citeşte gândurile. Vorbeşte puţin şi scrie într‐un alfabet pe care nu‐l înţelege nimeni.

— Doar Moş Crăciun, preciză Rudolf.

— Doar puncte şi linii, continuă bufniţa.

— Morse, completă renul.”

(Liana Alexandru – Cea mai frumoasă zi)

 

Cookies