CONTRIBUTORS

Inteligența emoțională – emoții de vânzare și marketingul dezvoltării personale

În ultimul timp mă preocupă din ce în ce mai mult etica discursurilor motivaționale și a cărților self-help. Eu însumi sunt parte din această industrie și mă gândesc de fiecare dată cum pot fi cât mai autentic pe o piață în care sunt la mare căutare cuvintele mari, rețetele de pe o zi pe alta și promisiunile de schimbat viața uite-așa.

Este clar că foarte multe concepte sunt extrem de benefice, că informațiile pe care le putem prelua din cărți de dezvoltare personală sunt foarte utile în a ne familiariza cu o serie de atitudini, că exercițiile propuse ne expun unor perspective noi și că ne putem îmbogăți în mod real pe măsură ce trecem prin abordări diversificate de la un autor la altul. Ce este, însă, disfuncțional la aceste practici, este că unele tratează superficial o serie de concepte și că mai rău ne fac decât să ne ajute.

Și am aici o regină a emoțiilor preaslăvite de industria self-help, dar care e foarte prost înțeleasă: EMPATIA. 

EMPATÍE s. f. (psih.) identificare, prin trăire, cu alte persoane, cu eroii cărților etc.; interpretare a eului altora după propriul eu. ◊ transpunere simpatetică în obiectele exterioare. (< fr. empathie, engl. empathy). (sursa: DEX)

”Am un nod în gât” sau ”mă strânge stomacul”

În primul rând, cred că am responsabilitatea de a clarifica, totuși, însăși încadrarea empatiei la capitolul ”emoții”. Din perspectiva psihologică, empatia este o ”meta-emoție” dacă vrem, în orice caz, ceva mai mult decât o ”reacție afectivă complexă, în general bruscă și momentană, însoțită de tulburări fiziologice, care oglindește atitudinea individului față de realitate”, așa cum e este definită o emoție în DEX. 

Prin urmare, deși avem impresia că știm ce este aceea o emoție și numim foarte multe trăiri afective ca fiind emoții, nu ne pricem cu adevărat la acest capitol. Dar nu e nicio problemă, că nici oamenii de știință nu au ajuns la un consens în această privință, și, deși unii dintre ei au încercat să le organizeze la nivel teoretic, emoțiile se joacă cu emoțiile noastre pentru că țin foarte mult de relativismul cultural – limbajul și spațiul sunt două criterii determinante pentru felul în care oamenii percep și descriu o anumită emoție. Aici e de ajuns să căutați pe Google emoțiile japonezilor și o să găsiți niște cuvinte tare simpatice pe care, deși o să vi se pare interesante, sunt șanse mici să le trăiți cu adevărat, asta pentru că nu avem același tipar de internalizare ca ei și nici aceeași percepție asupra lor. 

De la inteligent în sus

Dacă nu ați citit sau auzit măcar o dată săptămâna trecută sintagma ”inteligență emoțională”, sunt șanse foarte mari să fi revenit azi din concediu după ce ați vizitat niște peșteri în care nu era conexiune la internet. O să produc un pic de furie pentru unii, poate uimire pentru alții, dar trăiesc cu impresia că toată lumea vorbește despre inteligența emoțională în ziua de azi, deși puțini înțeleg cu adevărat care e treaba cu acest concept și și mai puțini au pus mâna în treacăt, în librărie măcar pe coperta cărții lui Daniel Goleman, Inteligența emoțională.

Și ca să nu ne mai complicăm cu dicționare și alte articole științifice, haideți să vedem ce ne spune chiar domnul Goleman despre emoții. Avem opt emoții fundamentale, cu varii manifestări și fațete. Acestea sunt: mânia, tristețea, frica, bucuria, iubirea, surpriza, dezgustul, rușinea. Cine vrea să le înțeleagă cu adevărat pe cele de bază, adică bucuria, tristețea, frica, mânia și dezgustul se va uita obligatoriu la desene animate. Mai exact la o animație genială, pe numele ei Inside Out – Întors pe dos.

Până acum nu găsim, însă, empatia. Atunci haideți să mergem mai departe și să vedem dacă o găsim în ”subordinea” iubirii. Goleman spune că iubirea ia următoarele forme: acceptarea, prietenia, încrederea, amabilitatea, afinitatea, devotamentul, adorația, dragostea, mila. Uite că nici aici nu e.

Unde să fie, oare, empatia?

Hai să vedem dacă empatia asta e sentiment, adică ”proces, stare, atitudine, manifestare afectivă specific umană, mai durabilă și mai complexă decât emoția, reprezentând reacția (pozitivă sau negativă) a individului față de alte ființe, față de obiecte și de fenomene sau față de sine însuși” (DEX). 

E mai durabilă decât emoția, dar nu e nici sentiment, pentru că dacă ar fi un sentiment ar fi fix sentimentul ăla. Cineva simte ură, dar eu nu simt empatie față de el dacă simt tot ură. Pentru că dacă simt ură, simt ură, nu empatie. E un pic după ureche pentru că e, de fapt foarte simplu: relația dintre două obiecte nu poate fi unul dintre obiecte. Relația dintre mine și mama nu este mama și nu este nici eu, este ceea ce se întâmplă între mine și mama.

Bun, vedem că e complicată empatia asta și producătoare de emoții precum confuzia. Și ca să nu prelungim și mai mult suspansul, haideți să numim ce este empatia asta: o abilitate/capacitate – ”calitate a celui care este capabil să înțeleagă sau să facă ceva”. Prin urmare, empatia este calitatea celui care este capabil să înțeleagă sau să facă ceva – în acest caz – să înțeleagă emoția pe care altcineva o resimte. 

Mămica empatiei

Nu dați cu pietre, dar în munca asta de documentare mai găsești și tentative de a jigni câte vreun termen. De exemplu: ”Mai implicată decât simpla empatie, compasiunea adesea ridică o dorință activă de a atenua suferința altuia.” (Jimenez, 2009). Prin urmare dacă empatia, despre care am scris deja jumătate de articol, e simplă, când vine vorba de compasiune ne apucă o serie de emoții indecente care își găsesc exprimarea cea mai potrivită într-un limbaj neaoș românesc care depășește cu mult frumusețea termenilor japonezi despre care vorbeam mai devreme. 

Nu mai vorbim de evoluția dicționarelor românești în care compasiunea e ”milă, compătimire”, adică ceva care nu e sigur. La alții mai deștepți ca noi (Merriam-Webster) e o emoție, caracterizată de conștientizarea suferinței altcuiva, însoțită de pornirea de a o atenua. 

Până acum avem următorul șir de afirmații:

  1. Empatia e mai mult decât o emoție. 
  2. Compasiunea este o emoție.
  3. Compasiunea e mai mult decât empatia. 

Toți cei care au făcut un pic de logică la viața lor știu că expresia corectă care definește acest șir de afirmații este ”îmi dă cu virgulă”. 

Până acum am clarificat cât de cât termenii emoție, sentiment, abilitate/capacitate, că despre empatie și compasiune mai avem de discutat. Ce se întâmplă atunci când marketizăm abuziv concepte pe care nu le înțelegem cu adevărat e că ajungem să le folosim greșit și să promovăm comportamente care, în esență sunt toxice pentru noi, mai degrabă, decât benefice.

Îți întind o mână, nu plângem împreună

Empatia promovată abuziv și aplicată de oameni care ”trebuie să fie empatici că așa e frumos” sau care ”sunt empatici că așa sunt oamenii buni” ajung să dea în altă formă de trăire afectivă toxică și nebenefică nici lor, nici celor pe care cred că îi ajută: contagiunea afectivă sau contaminarea emoțională

Unul dintre cercetătorii pe care îi admir tare mult și care este expert în etică și moralitate, Larry Churchill, spune că empatia ar trebui să se rezume la a fi un proces imaginativ, dar acționabil. Ce înseamnă asta? Înseamnă că îmi imaginez și înțeleg ce simte celalălalt, că îi ajut proactiv să găsească soluții sau pur și simplu îl ascult, dar nu că ”mă pun în papucii lui cu totul” și mă infectez cu emoția pe care o trăiește. 

Cum în cercetările psihologice se pune foarte mult accent pe afect și pe simulare și observare, avem foarte multe cercetări care se bat cap în cap când încearcă să definească tocmai conceptele pe care le cercetează empiric. Prin urmare, continui să apelez la specialiști în etică și moralitate, printre care David Brooks, care ne dă cel mai clar exemplu de distincție între empatie și compasiune pe care l-am citit eu. 

Brooks ne invită să ne imaginăm că unui copil îi este frică de întuneric. Copilul urlă disperat și refuză să doarmă în camera lui urmare a acestei fobii. Conform înțelegerii comerciale a empatiei, care e mai degrabă contaminare emoțională, dacă părintele manifestă empatie, îl ia pe copil de mână, se transpune în emoția lui, se așază cu el în dulap și încep să urle amândoi de frica întunericului. Părintele bifează aici înțelegerea emoției, punerea în papucii copilului și trăirea emoției. 

De partea cealaltă, un părinte care manifestă compasiune adultă (atenție și la acest termen care indică maturitatea) își va lua copilul în brațe, îl va liniști și îi va explica faptul că și el s-a confruntat cu frica asta când era mic (empatie imaginativă). Apoi îl va însoți pe copil până în dormitor și câteva nopți la rând va încerca diverse strategii prin care copilul să fie securizat cu privire la grija părintelui, timp în care se familiarizează cu dormitul singur (empatie acționabilă). 

Nu ești o emoție, experimentezi o emoție

În concluzie, deși nu ne este clar care este încadrarea exactă terminologic sau care dintre empatie și compasiune este ”mai bună”, reținem că ce contează este cum manifestăm aceste calități/emoții/ sentimente: dacă suntem într-o situație în care ne încărcăm inutil cu emoția celuilalt, ba, mai mult, ne identificăm cu acea emoție, sunt șanse foarte slabe să-i fim de folos, deși pentru unii am părea prieteni-model dacă am face așa. Un om matur și înțelept va asculta cu atenție ce simte celălalt pentru a înțelege, dar nu se va identifica cu emoția (sunt furios). Dacă mergem și mai departe în spectrul spiritualității, un prieten adevărat te va ajuta și pe tine să te disidentifici de emoție și să te facă să spui ”simt furie în câmpul conștiinței mele” în loc de ”sunt furios”. Pentru cei mai luminați dintre noi se pare că e posibil și că are rezultate.

Până la iluminare, însă, ne rămâne înțelegerea inteligenței emoționale. Să vorbești despre inteligența emoțională fără să știi ce este aceea o emoție, e ca și cum ai vorbi de inteligența cognitivă pentru că știi cât face 2×2, dar fără să știi dacă doi este cifră sau literă.

Nota B365.ro: Andrei scrie despre lucruri la care uităm, nu apucăm sau nu ne gândim să ne gândim, că avem „prea multe alte treburi.” Așa că, mulțumim, Andrei!

Intuiția și rațiunea – când doi se bat, al treilea câștigă

Sindromul impostorului – o epidemie despre care nu vorbim

Disonanța cognitivă – de ce ne batem în argumente în loc să discutăm civilizat despre educația sexuală


Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button