INEDIT I Doamna cu Pălărie, probabil cea mai frumoasă Casă din București: rafinament desăvârșit și eleganță Art Nouveau. Interviu cu nepoata marelui lingvist Sextil Pușcariu

susținut de
19 oct. 2026
10746 afișări
INEDIT I Doamna cu Pălărie, probabil cea mai frumoasă Casă din București: rafinament desăvârșit și eleganță Art Nouveau. Interviu cu nepoata marelui lingvist Sextil Pușcariu
FOTO I Doamna cu Pălărie, probabil cea mai frumoasă casă din București: rafinament desăvârșit și eleganță Art Nouveau. Interviu cu nepoata marelui lingvist Sextil Pușcariu. Foto: Antoaneta Dohotariu.

Multe sunt capodoperele de arhitectură ale vechiului București, însă Casa inginerului Valeriu Pușcariu este atât de deosebită, atât de frumoasă, încât soarele se întoarce după ea.

Foto credit: Alberto Groșescu, ARCEN.
Desen realizat de Lia Costescu, nepoata doamnei Marina Costescu, studentă la Universitatea de Arhitectură si Urbanism Ion Mincu. Imaginea este protejată prin drepturi de autor și nu poate fi preluată.

Clădirea de colț (care domină strada Nicolae Filipescu, fostă Scaune, și str. Blanduziei) a fost gândită astfel încât să primească lumina cât e ziua de lungă.

Totul la această făptură din alte timpuri a fost proiectat să curgă, să se onduleze, să atragă, să fie văzut și, astfel, să ne vorbească peste timp.

Dacă există un suflet al caselor vechi, acesta nu se ascunde, este material, trăiește la vedere.

Foto: Antoaneta Dohotariu.
Fațada de la ulicioara Blanduziei. Foto: Antoaneta Dohotariu.
Ușa originală cu mâner adăugat probabil în comunism. Foto: Antoaneta Dohotariu.

Bijuteria ascunsă pe Blanduziei, o ulicioară care nu măsoară mai mult de 100 de metri și leagă două drumuri vechi: Nicolae Filipescu și str. Tudor Arghezi

Vă invit să descoperiți o operă de artă totală, de la compoziție, proporții, ornamentația fațadelor, splendide frize, capete de lei, ghirlande, feronerie și bovindouri la scara interioară și luminatorul uriaș din sticlă presată texturată și ramă metalică.

Mai jos, interviu cu Marina Costescu, nepoata filologului, lingvistului, academicianului și profesorului Sextil Pușcariu, co-proprietara acestui imobil uimitor.

Mulțumesc, Ana Rubeli, fondatoare a Asociației Aici a Stat, pentru înlesnirea acestei conversații.

Ulicioara Blanduziei. Foto: Antoaneta Dohotariu.

Casa poate fi încadrată în stilul eclectic francez Beaux Arts, cu accente Louis XV și Art Nouveau vegetal și definește Frumosul în toată puterea și simplitatea cuvântului.

Clădirea seamănă cu o Doamnă distinsă, delicată dar puternică, cu pălărie rotundă și mărgele Art Nouveau. Pe fațada lungă de pe Blanduziei poartă o altă pălărie cu boruri: cornișa ondulată

Când o vezi pentru prima dată, te izbește colțul rotunjit cu balcon uriaș, cu burta bombată decorată cu baluștri, acele mici coloane asemănătoare unor popice, cu cartușe ovale înconjurate de ghirlande din fructe și frunze de laur foarte reliefate de tip Art Nouveau.

Foto: Antoaneta Dohotariu.

Inițial, am crezut că în cartușe trebuie să fi fost scrise inițialele primului proprietar: inginerul de mine Valeriu Pușcariu (1868-1936), văr cu marele lingvist Sextil Pușcariu.

Am descoperit însă un detaliu esențial, decorația cu turturele: este o casă de nuntă, o reședință făcută din dragoste și, până la naționalizare, aici au trăit doar oameni care s-au iubit foarte mult.

Foto: Antoaneta Dohotariu.

Casa de nuntă, cu semnătură de dragoste la vedere: turturele cu ramură de măslin. Proiectul garajului este semnat de arh. Arghir Culina în 1924 și, probabil, Culina a proiectat și clădirea

Burta balconului de colț are în centru un buchet Art Nouveau, cu trei ramuri ca niște mărgele și două cartușe ovale.

Cartușul din stânga este decorat cu un șir de perle și, în jur, frunze de acant răsucite și panglici ondulate. Nu este însă un oval pentru litere.

Dacă te uiți cu mai multă atenție, se disting (foarte șters, în relief), două păsări mici, față în față, cu flori între ele. Li se mai văd aripile și ciocul iar decorația reprezintă simbolul căsătoriei: turturelele.

Ovalul este realizat din ipsos și a fost spălat de ploi, astfel încât acum se mai zărește o singură pasăre.

Foto: Antoaneta Dohotariu.

Deasupra pălăriei, Doamna poartă două frize, una lată de vreo 30 de cm care merge în jurul clădirii, pe care sunt modelate ghirlande de lauri și trandafiri legate cu panglici, și alta secundară cu denticuli decorativi, sub cornișă.

Foto credit: Ana Rubeli, aiciastat.ro.

Nobila Doamnă are două chipuri, două fațade reprezentative unite de balconul de colț, care abia se mai ține. Fisurile radiale necesită intervenție de urgență

Fațada monumentală de pe str. Nicolae Filipescu are la etaj două coloane, cu capitel compozit și frunze de acant

Coloanele susțin balconul din fier forjat cu volute, sprijinit pe console uriașe din beton în formă de pană.

Cornișa nu este dreapta, ci se ondulează în trei valuri iar sub ea observăm denticuli și trei console sculptate cu frunze și o ghirlandă asimetrică care curge într-o parte, asemănătoare cu “linia biciului” din stilistica Art Nouveau.

Foto credit: Ana Rubeli, aiciastat.ro.

Fațada intimă de pe Blanduziei păstrează elemente Art Nouveau

Admirăm ușa din lemn masiv, cu partea de sus ondulată, proiectată în același stil Art Nouveau, și grilaje din fier forjat în formă de ghirlandă cu fundă. Peste ușă, într-o nișă adâncă în arc de cerc, o fereastră ovală, oeil-de-boeuf, un alt element prețios.

În jurul ovalului, o sculptură în stuc foarte bogată, cu trandafiri, frunze de acant, ramuri care curg asimetric, tipic pentru stilul Art Nouveau francez. Deși este fisurată la mijloc, decorația a rămas intactă.

Fațada de la strada Blanduziei. Foto: Antoaneta Dohotariu.

Bovindoul bătrânei Doamne, acel balcon închis pe fațadă pentru comunicarea interiorului cu exteriorul, dar și ornament

Deasupra intrării, un bovindou mic, rotunjit, cu celebrul oeil-de boeuf (ochi de bou) și bovindoul mare, bow-window, care urmează curba străzii.

Pervazul este sprijinit de două console decorate cu capete de lei.

Din păcate, soclul este complet vandalizat cu graffiti, fenomen-pacoste pentru clădirile de patrimoniu.

Foto: Antoaneta Dohotariu.

Casa a aparținut inginerului de mine Valeriu Pușcariu, fondator al Creditului Minier (1919), prima societate petrolieră cu capital exclusiv românesc și cea mai mare din România interbelică

În consiliul de administrație al Creditului Minier se aflau: Virgil Alimăneșteanu, Constantin Bușilă, Mihai Constantinescu, Petre Lucaci și Valeriu Pușcariu.

Și pentru că Arghir Culina a fost și arhitectul inginerilor din perioada interbelică, putem presupune că el semnează proiectul întregii construcții, aceasta încadrându-se stilistic în stilul Art Deco, practicat de Culina la începuturile carierei sale.

Rămâne ca o cercetare viitoare să infirme sau să confirme această bănuială.

Doamna Marina Costescu a fost profesoară de sport la Liceul Spiru Haret timp de 30 de ani și ne spune istoria proprietății, cât de greu i-a fost să recupereze casa după 1989 și cât de costisitor ar fi acum să îi redea strălucirea inițială.

Marina Costescu. Foto: Antoaneta Dohotariu.

B365: Doamna Marina Costescu, care este istoria acestei reședințe?

Marina Costescu: Casa a fost construită în 1920 de stră-unchiul meu, Valeriu Pușcariu, care era frate cu bunicul meu și văr cu Sextil Pușcariu. Familia Pușcariu se trage din comuna Sohodol, Bran, acolo unde s-a născut și Valeriu în mai 1868.

În imagine, Valeriu Pușcariu înconjurat de soția sa, Maria Gologan, tatăl și mama doamnei Marina Costescu, bunica Tete Sextil, Leonora, bunicul, preotul din Sohodol și unele din verișoare. Imaginea face parte din Arhiva personală a familiei Pușcariu/Costescu și este protejată prin drepturi de autor.
Sextil Pușcariu, bunicul doamnei Marina Costescu. Foto: Wikipedia.

Marina Costescu: Tatăl și mama mea erau veri de-ai doilea, deci eu sunt rudă cu Valeriu Pușcariu și din partea mamei și din partea tatei.

La 6 noiembrie 1905, Valeriu Pușcariu s-a căsătorit cu Maria Gologan, fiica unui comerciant din Prahova, mai precis din Chițorani, care avea acolo o casă foarte mare și 4 hectare de vie. La data căsătoriei, nenea Valer avea 37 de ani iar Maria 22 de ani.

Maria a primit de zestre, cu acte, 100.000 de lei. Ei au avut un singur copil, Mihai Pușcariu, căruia noi i-am spus întotdeauna Pichi, el era foarte bun prieten cu mama mea, au copilărit împreună.

1905. Actul de căsătorie dintre Valeriu Pușcariu și Maria Gologan, fotografiat de Ana Rubeli, aiciastat.ro.

Marina Costescu: Nenea Valer a fost inginer de petrol și gaze la Rafinăria din Ploiești, zona de unde și-a găsit și nevasta.

În timpul Primului Război Mondial, nenea Valer i-a ajutat pe Regele Ferdinand și pe Regina Maria, aflați în refugiu la Iași, le-a trimis motorină, i-a aprovizionat cu combustibil.

Eu nu l-am cunoscut, a murit în 1936, iar eu sunt născută în 1942.

Fotografie de Ana Rubeli, aiciastat.ro.
Foto: Antoaneta Dohotariu.

“Casa noastră se învecinează cu Palatul Leonida Gussi, azi sediul Secretariatului de Stat pentru Culte. Clădirile nu au fost niciodată despărțite de vreun gard”

Marina Costescu: Nu știm cine a fost arhitectul clădirii, dar în mod cert, actele arată ca garajul, ridicat în anul 1924, poartă semnătura arhitectului Arghir Culina.

Planul casei din str. Blanduziei. Fotografie de Ana Rubeli, aiciastat.ro.
Autorizația de construire a garajului, 1924, fotografiată de Ana Rubeli, aiciastat.ro.

Marina Costescu: Mama, fiind orfană, a învățat și a stat la internat la București și venea sâmbăta și duminica aici în vizită.

Știu de la mama că nenea Valer o lua cu trăsura de la internat și mai știu de la mama că nenea Valer le spunea mereu: “Aveți grijă să nu cadă mingea la familia Gussi”, pentru că nu a fost niciodată gard între casa noastră și reședința Gussi.

Nici acum nu este gard și avem o relație foarte bună, civilizată, cu Secretariatul de Stat pentru Culte.

Ne-am judecat și cu ei pentru că aveau toată arhiva la noi în pivniță. Ei intră prin poarta noastră de pe Blanduziei ca să nu mai ocolească și noi intrăm cu mașinile pe la ei, pe poarta mare de la Culte, avem o înțelegere civilizată.

Vechi și nou pe ulicioara Blanduziei. Foto: Antoaneta Dohotariu.

“Cu banii de dotă, Valeriu și Maria au început să ridice această casă”

Marina Costescu: Când au început să construiască, aici exista doar casa marelui proprietar de terenuri, Gussi. Văduva lui a pierdut însă proprietatea la jocuri de cărți, a pierdut palatul proiectat de arh. Ion D. Berindei.

Strada această mică, ulicioara Blanduziei, s-a făcut după ce s-a construit casa noastră. Pare mai mult o intrare, dar este foarte circulată. În anii ’20 s-a făcut o străpungere între Scaune și Tudor Arghezi.

Valeriu și Maria au făcut casa cu parter și etaj iar pe unchiul meu, Pichi, l-au trimis la studii la Paris. Au avut un unic copil pe care l-au adorat și l-au trimis să învețe la Paris.

Foto: Antoaneta Dohotariu.
Foto: Antoaneta Dohotariu.

Marina Costescu: Unchiul Pichi s-a însurat foarte târziu, prin 1946, s-a iubit foarte mult cu soția lui și a fost răzgâiat toată viața de nevastă, de mama și de bunica de la Chițorani, de la vie.

Din inconștiență, în 1946, unchiul Pichi a început să mansardeze, a făcut un frumos apartament cu 3 camere și când l-a terminat a venit naționalizarea și a pierdut totul.

Unchiul Marinei Costescu, Mihai (Pichi) Pușcariu și soția sa, matușa Puica. Imaginea face parte din Arhiva personală a Familiei Costescu și este protejată prin drepturi de autor.
În fundal, palatul Gussi. Foto: Antoaneta Dohotariu.

În comunism, Casa a fost salvată de propria ei frumusețe. “Aici au stat mereu cei de la Corpul Diplomatic. Unchiul Pichi, soția și socrii lui s-au mutat în curtea Bisericii Icoanei, au trăit 10 oameni în 3 camere multă vreme”

B365: Ce s-a întâmplat cu imobilul în comunism?

Marina Costescu: Au fost scoși toți din casă și eu am avut grijă de ei, unchiul Pichi îmi era foarte drag. Era puțin ciufulit și nu foarte simpatic, dar mi-a fost foarte drag. Avea umor, făcea glume tot timpul.

Pichi mai avea o vilă la Bran, cum intrați în Bran este o curbă mare și, în stânga, vedeți o casă frumoasă cu multă piatră: a fost vila lui nenea Valeriu Pușcariu. Și acea casă a fost naționalizată, am recuperat-o, dar am vândut-o ca să reușim să plătim nenumăratele procese de retrocedare.

Planul podului, fotografiat de Ana Rubeli, aiciastat.ro.

Marina Costescu a ajuns să vadă interiorul casei pentru prima dată abia după câștigarea proceselor. Ani în șir a trecut pe lângă reședința familiei sale, a admirat-o fără speranța că o va mai recupera vreodată

B365: Cine s-a mutat aici după 1948?

Marina Costescu: Norocul casei a fost că aici a stat mereu cineva de la Corpul Diplomatic și a avut grijă de ea. La parter a fost Ministerul Cultelor și unul din sediile Monitorului Oficial. Unchiul Pichi s-a însurat cu tanti Puica și nu au avut copii.

Eu am fost un timp profesoară la o școală din țigănime, pe la Lizeanu, și înainte am locuit în blocul profesorilor de pe Vasile Conta, erau două blocuri mari ale Corpului Didactic. Bunicul, Sextil Pușcariu, a cumpărat acolo un apartament. Am reușit să-l recuperăm, dar când m-am măritat am locuit acolo.

Foto: Antoaneta Dohotariu.
Foto: Antoaneta Dohotariu.

Marina Costescu: Nu știam cum arată casa în interior. Mergeam de la Vasile Conta spre școala din țigănime, treceam în fiecare zi pe lângă casă, că făceam drumul pe jos, și intram pe la Pichi și Puica, îi întrebăm ce fac, cum se simt, dacă au nevoie de ceva.

Puica s-a îmbolnăvit, a făcut parkinson și nu mai era în stare de nimic. O spălam, făceam cumpărături, ei nu mai aveau practic pe nimeni.

Foto: Antoaneta Dohotariu.

“Pichi a rămas singur și mi-a fost milă de el, a fost răzgâiat de trei femei toată viața și s-a trezit că trebuie să se descurce singur”

Marina Costescu: Îi spuneam: “Pichi, ai atâtea piese frumoase în casă, vinde câte una că nu ai cui să le lași și în loc să îți iei de sub unghii, du-te să mănânci la restaurant (“Moldova” se numea pe vremea aceea, restaurantul se afla lângă Școala Centrală de Fete˝). Îmi spunea: ”Nu, că cine știe, dacă o să am nevoie de bani”.

Îl invitam la masă, îi făceam cumpărături, dar se făcuse tot mai ciufut, nu mai avea grijă de lucrurile din casă, își punea cana fierbinte pe mobila Biedermeier.

Pichi era foarte bun prieten cu mama, se iubeau foarte tare. Mama venea de la Brașov și stătea cam o lună la mine. În fiecare zi se ducea în vizită la Pichi, stăteau de vorbă. După 1989, Pichi i-a spus că vrea să-mi lase mie averea.

Mai erau însă trei verișori cu același grad de rudenie, dar el a spus că vrea să-mi lase mie că, spunea el, “a fost singura din toată lumea care a venit și a avut grijă de mine”. Asta se întâmpla după 1990, unchiul Pichi a trăit să vadă căderea lui nea Nicu.

Fotografie de Ana Rubeli, aiciastat.ro.
Fotografie de Ana Rubeli, aiciastat.ro.

“Unchiul Pichi a făcut un testament prin care mi-a lăsat mie etajul și mansarda iar vărului meu primar, care locuia deja în Germania, i-a lăsat parterul”

B365: Când ați intrat prima dată în casă?

Marina Costescu: După 1989 treceam prin fața casei și am văzut că intrase în reparații, se zugrăvea. După toate procesele posibile și imposibile am căpătat hârtia, hotărârea judecătorească prin care etajul și mansarda îmi reveneau mie și parterul, vărului meu.

Am sunat la ușă, aici stătea atunci un tovarăș mare detot, un securist pe care nici acum nu pot să-l iert, cât sunt eu de credincioasă.

Avea o firmă de pantofi, am sunat la ușa și i-am spus că suntem proprietari, avem acte și ne-a răspuns: “Ei, nu aveți acte, că e casă naționalizată”. Am avut o discuție civilizată, mi-a spus că înțelege dreptul de proprietate, că are și el o vilă în Pipera, cu 22 de camere, dar toate lucrurile și toate afacerile le are aici.

Avea 6 telefoane pe masă, aici primea lumea care aștepta în hol, și în living avea biroul.

Foto: Antoaneta Dohotariu.
Vedere de pe balconul de colț. Foto: Antoaneta Dohotariu.

“Numai ca să plece, chiriașul a început cu pretenții mai mici și după aceea cu unele mai mari și tot mai mari”

Marina Costescu: Întâi a vrut 8000 de mărci și să-i mutăm tot ce are, xeroxuri, telefoane etc, apoi a cerut 15.000 de mărci. Nu aveam de unde să scoatem banii ăștia, așa că am vândut apartamentul din Vasile Conta.

În 27 decembrie a plecat până la urmă, asta se întâmpla înainte de 2000, a apucat și mama să revadă casa.

Vedere spre spatele fostului sediu al Ambasadei Americii. Foto: Antoaneta Dohotariu.

“Peste drum de noi era Ambasada Americii, aici erau case împânzite de securitate. Sigur există și acum microfoane în pereți, dar nu mai funcționează”

B365: Ce este original în această casă?

Marina Costescu: Toată tâmplăria, ușile, ferestrele, parchetul care scârțiie îngrozitor, luminatorul, totul este original. Casa a rămas așa cum a fost desenată acum o sută de ani.

Marele noroc a fost că ultimul chiriaș a refăcut apartamentul, l-a zugrăvit, a schimbat instalația electrică. Mi-a cerut bani și pe centrala de apartament, mi-a zis că e nemțească și că vrea 6000 de mărci pe ea, dar era făcută la Satu-Mare. Casa arăta foarte bine, cei de la Corpul Diplomatic o îngrijeau constant.

De câte ori ajungea o personalitate mare din America la ambasadă, veneau băieții și ne spuneau foarte civilizat că dacă ni se pare că vedem pe cineva mai bizar, să îi anunțăm. Geamul de la bucătărie dă direct în curtea ambasadei, deci eu puteam foarte bine să arunc o bombă.

B365: Dar asta se întâmpla după 1989, nu mai avea niciun rost. Sunteți născută în 1942, ce a însemnat comunismul pentru dumneavoastră și pentru familia Pușcariu?

Marina Costescu: Nu vreau să-l supăr pe Dumnezeu și nu vreau să fiu exagerată, reacționară. Nu am suferit niciodată de foame, nici de frig, am fost în excursii în străinătate, pot să mă plâng doar de apăsarea și de lipsa libertății. În casă la noi nu s-a făcut niciodată politică.

Tata a fost medic și lucra la spitalul din Bran, mama a fost profesoară de franceză la Brașov și la Bran. Tata a lucrat după război cu domnița Ileana, care făcuse un spital la Bran pentru soldați. Tata lucra cu Domnița, noi mergeam la castel și știu că mă impresiona că era foarte drăguță și simpatică. Am revăzut-o pe Principesa Ileana, măicuța Ileana din America, în 1990 când a revenit la Bran, mi-am luat băieții și am mers s-o întâlnim.

Foto: Antoaneta Dohotariu.

“Nu pot să vă spun că mi-a fost foame în comunism. După război, în anii 50, am stat la Bran, apoi ne-am mutat la Brașov. Au fost sărăcia și seceta în 1947, dar noi aveam găini, aveam destule pentru supraviețuire”

B365: Accesul la educație cum a fost pentru dumneavoastră?

Marina Costescu: Am dat examen la medicină la Cluj ca să continui tradiția din partea tatălui, tata făcuse facultatea de medicină la Cluj, dar după proba scrisă am fost refuzată. Mi s-a spus: “Cum de îndrăznește nepoata lui Sextil Pușcariu să dea la medicină la Cluj?”, deși bunicul meu a fost primul rector al Universității din Cluj după ce s-a făcut România Mare.

Așa că m-am liniștit, am făcut o școală de tehnică dentară, am și diplomă de tehnician dentar, și apoi am terminat Facultatea de Educație Fizică.

B365: Au casele suflet? Cum vă simțiți în această casă?

Marina Costescu: Foarte bine! Mă simt foarte, foarte, foarte bine, deși toată lumea zice: “Aoleo, ce casă mare, cum o întreții?”. Îmi este însă greu că totul e foarte, foarte scump și dacă se strică ceva, costă.

Ca să pot să întrețin toată hărăbaia am închiriat jumătate din mansardă și pivnița. Este o casă foarte bine împărțită, poți să stai în orice cameră și nu îi deranjezi pe ceilalți. Poți să intri de oriunde în orice parte, fără să superi pe cineva.

B365: Chiar, cum o încălziți? Ce înălțime au încăperile?

Marina Costescu: Măsoară 3,80 metri. O încălzim greu și foarte scump, casa e mare și foarte înaltă. Geamurile sunt cele inițiale, pierd căldura, vedeți că toate au cam două degete între ele și lemnul este foarte uscat.

B365: Cum vedeți patrimoniul Bucureștiului?

Marina Costescu: Mă bucur că se refac multe case, mă bucur foarte tare să văd clădiri frumoase îngrijite. Am văzut că se restaurează și Palatul bancherului Hermann Spayer, aflat aproape de noi, pe Batiștei.

Vezi și: Cum a făcut Gospodăria de Partid cantină din Palatul bancherului Spayer. Renaște clădirea după care se întorcea soarele Bucureștiului | Interviu cu arh. Mihai Eftenie

Foto: Antoaneta Dohotariu.
Foto: Antoaneta Dohotariu.

“Am reușit să zugrăvesc casa acum 7-8 ani. Este incredibilă, dar vă spun că toate balcoanele abia se mai țin”

B365: Ce aveți de gând? Aveți cum să restaurați casa?

Marina Costescu: Tabla este găurită, plouă prin ea, o lipesc cu tot felul de lucruri, m-am interesat și înlocuirea ei costă cât o garsonieră. Eu sper că copiii mei o vor aranja. Am zis așa: Cât mai pot să o țin, o țin. Cât voi mai trăi mă bucur de ea, când n-o să mai pot, nu știu ce o să se întâmple.

Foto: Antoaneta Dohotariu.

Antoaneta Dohotariu: Preluarea acestui articol (sau a informațiilor din acest text) se poate face doar în limita a maximum 500 de caractere, cu citarea obligatorie a sursei și adăugarea unui link vizibil și activ către această pagină: B365.ro. 

Orice abatere va fi raportată conform legislației privind drepturile de autor.

„Doamna cu pălărie de pe ulicioara Blanduziei, probabil cea mai frumoasă casă din București” este un episod din seria „Make Bucharest Great Again”, care vă spune povestea neștiută a clădirilor de patrimoniu din București sau vă prezintă proiecte de arhitectură inovatoare.

Ce am mai scris se află aici:

Cum a scăpat de la demolare un palat de milioane de pe Batiștei, eleganta zonă din centrul Bucureștiului. Reședința Athanasovici are chiar și cinema și sală de sport

Complicatul București aristocrat. Cum a devenit Palatul lui Leonida Gussi, moșier putred de bogat, reședința lui “Griguță” Filipescu, pătimaș duelist și mare traseist politic

Comoara arheologică de pe Calea Victoriei: rămășițele a patru biserici suprapuse din București. Misterioasele tuneluri din curtea Casei blănarului Prager, azi Oficiul pentru Jocuri de Noroc

Casa cu cel mai uluitor spațiu vitrat din București: orangeria pentru petreceri. Capodopera arhitectului Gottereau din mahalaua Negustori a revenit în viața orașului | INTERVIU

Grădina secretă a celui mai frumos palat neogotic din București va fi redată orașului. Cine va restaura un patrimoniu arhitectural și peisager de excepție I INTERVIU

Splendoarea care domină două nobile străzi din București. Proprietarul clădirii superbe, faimos marinar, a sfârșit pe uscat, în cea mai cumplită catastrofă feroviară din istoria țării

EXCLUSIV I Destinul amar al maeștrilor Ruffer, creatorii celor mai frumoase sobe din casele de patrimoniu bucureștene. O istorie nedreaptă, o artă pierdută

Casa cu Fereastra Fermecată, magie fără vârstă. Cel mai instagramabil monument din București a fost reședința unui domn special, protectorul copiilor sărmani

……………….

Cookies