Incredibila Mihaela, femeia care, uneori, nu-și mai simte piciorul de la drumurile București-Constanța și-napoi. Zeci de mii de kilometri ca să salveze copii și să schimbe mentalități | PORTRET

Ce te poate face pe tine să-ți schimbi modul de a gândi, de a trăi, de a acționa, de a-i privi pe cei din jur? Dar meseria sau felul în care te împarți între casă și carieră? De ce e nevoie?  Pentru Mihaela lumea a luat o direcție neașteptată în 2014, însă, după cum a spus chiar ea, „lucrurile care trebuie să se întâmple chiar se întâmplă la momentul potrivit și persoanele cele mai potrivite ne ies în cale în momentul potrivit”.

Mihaela Chiper este fondatoarea Asociației pentru Victimele Infracțiunilor Sexuale, sau VIS, care a unit vocile dornice de bine și care de aproape doi ani schimbă în bine modul în care copiii care au fost victimele agresiunii sexuale trec prin procese și merg spre vindecare. Înainte de asta, Mihaela a fost reporter, unul de mare succes, specializată fiind în Justiție.

Ce a făcut-o să spună stop?

Scandalul din vara lui 2014 de la una dintre cele mai pretențioase grădinițe private din Constanța – acesta a fost punctul de cotitură din viața Mihaelei. Copiii erau supuși la chinuri și umilințe în fiecare zi – de la bătăi și țipete la dormit pe așternuturi umede și multe alte pedepse de neimaginat. Uneori, educatoarele le dădeau celor mici vin ca aceștia să adoarmă cât mai repede. Părinții au început să observe simptome ale sindromului post-traumatic: copiii prezentau vânătăi, erau timizi, furioși, nu puteau să doarmă noaptea. Dacă agresiunile nu erau îndeajuns, părerile publice erau împărțite, unii așteptau decizia judecătorilor și nu puneau mare preț pe suspiciunile aduse grădiniței și pe semnele traumelor de care dădeau dovadă cei mici.

Atunci, unul dintre părinții copiilor afectați a contactat-o ca să poată vorbi cu un expert psiholog judiciar – poziție care în România anului 2015 pur și simplu nu exista. Furia, nemulțumirea și frustrarea le-a canalizat și a creat Asociația VIS, ca răspuns la lipsurile de care dădea dovadă sistemul în gestionarea cazurilor minorilor agresați sexual.

În februarie 2021, Mihaela Chiper și Melania Medeleanu, de la #ZiDeBine (foste colege în televiziune) au pornit împreună #LocDeBine, proiectul care avea ca scop dotarea Parchetelor de pe lângă cele mai mari tribunale din țară cu camere speciale pentru audierea minorilor,
într-un spațiu prietenos, după un protocol adaptat vârstei. Până la urmă, schimbarea cursului carierei și al vieții Mihaelei Chiper a pornit de la o „criză personală”, cum o numește ea, de la realizarea faptului că putem schimba ceva. La aproape doi ani de la începutul său, #LocDeBine a amenajat șapte spații speciale pentru audierea celor mici, în Constanța, Vrancea, Vâlcea, Argeș, Sibiu, Mureș și Bacău (o cameră de acest fel exista doar la București). Șapte spații unde cei mici nu așteaptă cu orele pe holurile judecătoriilor din țară, unde nu sunt supuși la audieri care duc la retrăirea traumelor, unde autoritățile întreabă doar cât este necesar, după o metodologie bine stabilită. Mai mult, relatarea agresiunilor întâi unui funcționar din serviciile sociale, apoi unui polițist, apoi unui procuror, pentru ca în cele din urmă să se ajungă la judecător obosește un copil, amintirile îi sunt alterate de la o relatare la alta, adevărul riscă să fie din ce în ce mai departe și resursele și memoria afectivă îi sunt întinse la maximum.

MC: „Există 2 pericole când povestești un incident de mai multe ori, pericolul de contaminare a memoriei și pericolul schematizării poveștii, care conduce la aprecierea poveștii ca fiind necredibilă. Trauma cu care noi ajungem să ne acomodăm, cu care spunem că putem să trăim, că putem să o depășim singuri este o stare foarte înșelătoare. Un episod traumatic îți poate influența total viața.”

Drumuri zilnice, viața de mamă și „to do lists”

M-am întâlnit cu Mihaela într-o pauză pe care a avut-o între două ședințe – prima la Inspectoratul General al Poliției Române și cea de a doua la sediul UNICEF. Mereu în priză, mereu gata de a discuta. Cu sens. Cu rost. Că ziua trece și 24 de ore sunt o nimica toată pentru lista cu care Mihaela pleacă dimineața din Constanța.

Cum decurge o zi obișnuită din viața ta?

MC: „Doamne, conduc Constanța – București de 3-4 ori pe săptămână, după ce las fetița cea mai mică la grădiniță și pe cele două fete la școală. Pe drum vorbesc foarte mult la telefon, ajung la întâlniri, cum am fost astăzi (n.r la data interviului) la IGPR, sau cu partenerii din celelalte instituții cu care colaborăm – parchete, Consiliul Suprem al Magistraturii. Zilnic am vreo 2-3 întâlniri, iar dimineața îmi propun zece lucruri de făcut în București, dintre care ajung să fac vreo cinci, dar am învățat să nu mă mai frustrez, pentru că am observat că lucrurile care trebuie să se întâmple chiar se întâmplă la momentul potrivit și persoanele cele mai potrivite ne ies în cale în momentul potrivit, deci pot spune că am ajuns într-o zonă de gândire magică. Ca mamă, împărțitul între VIS și cele trei fetițe ale sale este departe de a fi ușoară, mai ales
că asociația crește odată cu fetele sale de 4, 7 și 11 ani și că totul parcă devine din ce în ce mai „accelerat”.
Cumva, mă străduiesc, și doar așa funcționez, ca la fiecare moment, fiecare întâlnire să fie maximum din ceea ce îmi oferă fiecare secundă petrecută cu acel om.

Prietena ei Ligia Bărbării, șefa Laboratorului de Genetică din cadrul Institutului Național de Medicină Legală "Mina Minovici" din București și membră fondatoare a VIS o numește Fittipaldi, după legendarul pilot de Formula 1, pentru viteza cu care trece prin fiecare zi pentru a încerca să ducă la capăt fiecare întâlnire, fiecare punct de pe „lista” cu care pleacă dimineața de acasă. E nevoie și de prieteni care să încerce să îți spună că mai este o zi și mâine, că este okay să nu termini chiar tot azi, că de-asta trebuie să te trezești mâine dimineață. Uneori, când sfaturile prietenilor nu sunt de ajuns, „piedicile” vin de la mașină spre exemplu – cum a pățit când a venit la București, s-a întâlnit cu Ligia, pentru ca mai apoi să meargă la Judecătoria din Iași. Seara, după o zi plină, în loc să rămână peste noapte în Iași, Mihaela dorea să o lase pe Ligia la București și apoi să meargă acasă, în Constanța. „Martorii” din bord nu au fost de acord, așa că toate luminile și luminițele s-au aprins, și doar asta a convins-o pe Mihaela că uneori o pauză chiar nu strică.

Uneori, când povestește, lasă să scape câte o grimasă de durere și parcă se afundă puțin în scaun. „Nervul sciatic de la picior”, spune repede. „E de la condus”, se scuză, pentru ca peste câteva secunde să revină la discuție.

„Tot procesul este unul de auto descoperire pentru mine”

Impactul acțiunilor Asociației VIS a avut ecou în aproape toate instituțiile din acest „univers” – faptul că lucrurile evoluează în bine, că sub această umbrelă își pot uni toți eforturile și planurile a născut entuziasm, speranță și dorință de mai bine.
Ce schimbări au apărut în modul în care sunt gestionate cazurile de agresiune sexuală de la „nașterea” VIS?

MC: „Pot să-ți spun că doar acțiunea cu polițiștii și cu procurorii cu care lucrez este la un cu totul alt nivel, oamenii nu se mai simt neputincioși, nu se mai simt blocați în fața acestor cazuri, pentru că egal sufereau și cei care credeau că din pozițiile lor au resursele pentru a
rezolva aceste cazuri, sufereau când vedeau cum aceste cazuri picau pe mâna unui procuror sau a unui judecător dintr-o lipsă de pregătire sau de coerență. Acum văd foarte multă încredere, asta e principala chestie pe care o observ, încrederea în resurse, încrederea că există instrumente cu care să abordezi cazurile, încrederea că există soluții pentru oamenii care trec prin asta, încrederea că există remedii, la propriu, tratamente, suport, echilibru, încrederea că există și dreptate și vindecare, că nu sunt lucruri în van, cu care trebuie să ne acomodăm și să zicem „asta e”.”

Din păcate, Mihaela a fost martoră și chiar victimă a violenței în școli, astfel că dragostea ei pentru școală a fost eclipsată de amintirile urâte ale căror efecte le simte și astăzi.
MC: „Tot procesul este unul de auto descoperire pentru mine. Eu am propriile mele amintiri dificile din copilărie. Din perioada în care mergeam la școală și intram între băieții care agresau fetele de la căminul de copii din clasa mea și ieșeam din contactele astea – eram singură, nu aveam suport, nu știam că pot să cer ajutor profesorilor, și doar aveam sentimentul de a-I ajuta pe cei agresați, și nu ieșeam doar ciufulită și împinsă, ci cu buzele sparte uneori.

Și am conștientizat cât de dificil îmi este – poate o să ți se pară ciudat – cât de dificil îmi este să merg la școală cu copiii mei, eu am o problemă cu drumul până la școală, și am stat să îmi dau seama că asta e o metaforă a vieții pentru faptul că eu nu pot să mă pregătesc pentru nimic, eu fac totul așa cum a venit, nu sunt o persoană care să facă planificări, nu am fost în
stare să fac planuri despre ce urmează să fac după următorul pas, totdeauna am acționat pe loc. Așa am conștientizat în ce fel m-a afectat frica de a da piept cu băieții de la școală de când eram mic. Și îmi plăcea atât de mult la școală… te rog să mă crezi.”

Sistemul și oamenii din spatele lui, două lumi diferite

Deși sistemul este din păcate, în dezacord cu nevoile și cerințele copiilor agresați, cu metode învechite și frustrante, oamenii care trebuie să aplice toată birocrația și procedurile uneori parcă interminabile suferă. Suferă pentru că se simt blocați în drumul spre vindecarea
victimelor, suferă că uneori există sincope mari în expertizele psihologice și în modul în care sunt gestionați niște copii aflați în cele mai vulnerabile momente din viața lor.
MC: „Suntem într-o ignoranță înfiorătoare față de ceea ce este omul și ceea ce ne construiește pe noi în aceste sisteme care rezolvă doar mecanic lucruri. Din fericire, există soluții, din fericire putem să vorbim despre ele.”

Mihaela a lucrat 6 luni în aparatul de stat, timp în care a înțeles ceea ce simt oamenii din aceste instituții, cât de „blocați” sunt de birocrație. „Este un mediu care te reconstruiește ca individ, ai senzația de nedreptate continuă”.

Ce urmează pentru VIS, ce se poate schimba?

În acest moment, Asociația VIS lucrează la instruirea specialiștilor pentru a putea gestiona cât mai bine cazurile de agresiune sexuală a minorilor după cele mai noi tehnici și în conformitate cu ultimele studii disponibile.
MC: „Sunt atâtea detalii pe care putem să le schimbăm în gestionarea acestor cazuri încât de multe ori ne este rușine în fața dovezilor clare cu care ne confruntăm, vestea bună este că există foarte mult interes pentru cunoaștere, că din toate sectoarele – de la polițiști, procurori,
medici legiști și mai nou, ginecologi, asistenți din maternități, există interes de cunoaștere, de evaluare, de înțelegere.”

Mai mult, Mihaela își dorește ca societatea să își asume discuția publică despre abuzurile sexuale, să nu tratăm cazurile ca pe excepții, toți ar trebui să putem să ajutăm și să fim receptivi în a identifica posibilele victime și să le putem direcționa către persoane calificate.

MC: „În momentul în care victima va fi recunoscută ca persoană cu drepturi, când victima va fi văzută, din momentul acela pentru prima oară vom putea să și activăm resurse pentru ea.”

Pentru că, în cele din urmă, scopul Asociației VIS este construirea unui ecosistem în care victimele agresiunii sexuale să fie expuse cât de puțin se poate, în care victimele pot ajunge să scoată la suprafață toate amintirile reprimate care le fac rău fie direct, fie indirect, și să le poată „ține în mână”. Să le poată vindeca, să nu le lase să se risipească în toată mintea și să „zvâcnească” peste doi, zece, douăzeci sau cine știe câți ani. Să pună accentul pe vindecare și pe recuperarea victimelor, și mai puțin pe drumurile lungi, uneori interminabile, din justiție.

CITEȘTE ȘI

5 lucruri simple (sau nu) care ar face Bucureștiul un oraș mai bun în 2023

Mița Biciclista. De ce ne place acasă la femeia pezevenghi?

Când s-a aprins prima dată Soarele Electricu’ în București, orașul care sute de ani s-a culcat odată cu găinile. “Lumina era așa de puternică, încât simțeai dureri pătrunzătoare în tot globul ochiului”