Am aflat că în memoria decrețeilor din Titan, dar și a celor mai batrâni, cartierul păstrează o aură paradisiacă, ademenitoare, cu blocuri modernist socialiste cu vedere la lac, un orășel titanic dintr-un mare oraș, cu “grota” (domeniul “zeuților”), ba chiar și cu un avion adus de Tarom, în care se afla o cofetărie doldora de amandine, desigur. Mega-cartierul Titan era paradisul “zeuților”, feriți de părinți de realitățile “societății multilateral dezvoltate și înaintarea României spre comunism”. Mai jos, istoria cartierului Titan și felia de amintire a muzicianului de jazz, Mihai Iordache. Iordache, saxofonistul care poartă Titanul în inimă și l-a făcut mai celebru decât era.
Iordache a copilărit și a crescut în Titan. A pus amintirile din grădina memoriei sale în două albume de jazz,“Suita Titan” și “Zeuții”, muzica acestuia din urmă fiind inspirată de poemele prietenului său, poetul, textierul și antropologul Florin Dumitrescu, apărute în volumul Dodii. Încă de la începutul anilor ’90, Florin a scris texte pentru Timpuri Noi, apoi a devenit textierul Sarmalelor reci, de la “Țara te vrea prost” la “Șpriț de vară”. În ultimii ani a colaborat deseori cu cantautorul Dan Manciulea, de exemplu la piesa „Am înfrânt”.
“Fructele stau ascunse-n sarafane / Stelele-s mentosane / spațiul verde-i jungla lui Sandokan / Și lacul e un Ocean/ În Titan / Timpul stă în loc și-n timp stă locul / Aleea, parcul, blocul / În Titan/ Câini albaștri și copii zburători / Te-așteaptă-n lumea lor / În Titan/ Poți urca Everestu-n salturi / De pe un versant pe altul / În Titan/ Citadele cu spirale de melc/ I-așteaptă pe cei ce petrec / Titanul, / Edenul”, versuri de Florin Dumitrescu pentru melodia „În Titan”.
În mitologia greacă, titani au fost numiți feciorii lui Uranus și ai Gaiei, prima generația divină de semizei. În mentalul vremurilor comuniste, Titanul era spațiul utopic cu arhitectură modernist socialistă pentru mase, cel mai mare cartier bucureștean, statement pentru orânduirea comunistă.
Iordache (Mihai Iordache) a copilărit și a crescut Titan în anii ’70-’80, ca parte a boom-ului demografic produs de decretul nr. 770 din anul 1966, act care interzicea întreruperea de sarcină și viza creșterea accelerată a populației, în mod abuziv, singura măsură de acest fel din toate țările aflate sub dominația sovietică.
Mai jos, filmul despre Titan și Suita Titan, realizat de fiica lui Iordache:
Iordache: Construit de arhitecți inspirați de arhitectul Le Corbusier în anii ’60, cu spații largi și cu un parc imens, doar pe jumătate amenajat în acele vremuri, cartierul Titan (sau Baltă Albă) a fost locul unde am descoperit lumea, între marșurile patriotice pe care trebuia să le cântăm la școală, ecourile vagi ale mișcării hippy care ajunseseră și la noi și casetele pe care le copiam unii de la alții. Mințile generației mele au început să se deschidă spre lume într-o societate care se închidea din ce în ce mai mult în ea însăși. Muzica albumului evocă acele vremuri, așa cum le-am trăit eu. E vorba de jocurile copilăriei, de strigătele celor care te scăpau de fiare vechi sau sticle goale, de vizita lui Nixon, de prietenii mei și de parcul I.O.R, de serialele polițiste de la televizor.
Atât de ofertant era Titanul proaspăt construit (acolo unde nu demult erau mlaștini și câmp), cu parcuri amenajate, lacuri, cu mii de copii voioși și blocuri noi încât, în vara anului 1969, Nicolae Ceaușescu l-a dus pe președintele SUA, Richard Nixon, în inima cartierului, să se mândreasca cu mărețele realizări.
Sâmbătă, 2 august 1969, a aterizat la București președintele Statelor Unite ale Americii, Richard Nixon. Era pentru prima dată când un președinte american vizita o țară comunistă, după cel de-al Doilea Război Mondial. După estimările Miliției, peste un milion de bucureșteni au scandat că vor pace și au salutat “cu multă caldură” prietenia româno-americană, fapt de neconceput pentru acele vremuri.
Richard Nixon a vizitat Piața Obor, cartierul Titan și Muzeul Satului. Cu un an în urmă, Nicolae Ceaușescu condamnase invazia trupelor rusești în Cehoslovacia și era privit de lumea liberă drept un disident față de Kremlin. Nixon și Ceaușescu s-au plimbat într-o mașină deschisă; știm și ce a mâncat la prânz președintele SUA: spumă de crab, friptură de vrăbioară garnisită cu legume, salată de roșii și prăjitură cu coacăze. Un an mai târziu, în 1970, președintele dictator al Zairului, Mobutu Sese Seko, a vizitat tânărul cartier Titan și i-a oferit lui Ceaușescu marele cordon al Ordinului Leopardul.
Cu un efort titanic, în anii ’60 începe construcția mega-cartierului muncitoresc Titan, la periferia orașului, zonă dominată de blocuri cu 4 și 9 etaje, cu dotări socio-culturale și spații verzi generoase, distanța minimă dintre blocuri fiind de 30 de metri. Cartierul Titan avea toate trăsăturile arhitecturii realist-socialiste, care trebuia să fie utilă, funcțională, masivă, iar blocurile să fie prevăzute cu spații de utilitate publică.
Coroana Titanului a fost și este Parcul IOR, inaugurat în anul 1970, după lucrări care au durat 5 ani. Denumirea vine de la numele Fabricii Intreprinderea Optica Română, care se află lângă parc. I.O.R este compus, din două parcuri -Titan și IOR, azi Al. I. Cuza. Lucrările de amenajare au început în 1965, până la podul care desparte cele două zone ale parcului. Au fost acoperite gropile, decopertat terenul și a fost adus pământ din alte zone. Primele nuclee ale parcului au fost realizate prin forța de muncă a muncitorilor din intreprinderi și, în mare parte, a elevilor.
Despre măcelul de azi al arborilor din Parcul I.O.R, vezi aici::“Bucureștiul pierde un plămân verde”. După măcelul copacilor din Parcul IOR, locuitorii din Titan continuă lupta pentru aer curat la ei în cartier | “E viață în IOR!”. Interviu
“Știu această zonă încă de pe vremea ocupației sovietice. Copil fiind mergeam cu tata în fiecare zi la zarzavagii bulgari care produceau răsaduri de legume (cei cu casele din paiantă), pe care le vindeau la prețul unui bilet de tramvai (25 de bani pe răsad). În anul 1955, era un podeț de lemn peste care treceau căruțe cu cai și, mai rar, molotoave de la fabricile de cărămidă. De la pod, spre viitoarea Poștă Titan, era un an grâu, un an porumb, iar de acolo, până la Betoniera Momearca, erau livezi, în special, de cireși. Drumul de căruțe (îi zicea Drumul Murgului), o lua de la podeț în diagonală până la Cimitirul de lângă capătul tramvaiului 18, unde era talcioc în fiecare duminică. În anul 1964, m-am mutat în Balta Albă și, de atunci, știu exact tot ce s-a întâmplat în zona parcului. Vara mergeam dimineața la pescuit de caras și caracudă, după care urma o baie; era o plăcere să sari de pe platoul înalt direct în apă. Din podeț rămăseseră numai pilonii de lemn de la capete care, ulterior, au dispărut și ei, își amintește Constantine Constantine pe pagina “Prietenii Parcului IOR”.
“Podul a apărut că o necesitate, la începutul anilor ’70. În 1974 am participat personal la montarea dalelor hexagonale în zona Flacs. Veneau tineri de pe Platforma chimică și elevi de la lice și grupuri școlare. Apropos, Flacs și Reconstrucției erau numele celor două fabrici de cărămidă. Din turmele de bivolițe ce zăceau în smircurile de la baltă Flacs prin anul 1966, mai rămăseseră doar cîteva. M-am mutat din Baltă Albă în anul 1984. La cum arată zona în anii ’60 -’70, și la cum arată în prezent, este de departe cel mai frumos parc din București. Am comentat pentru posteritate”, Constantine Constantine pe pagina “Prietenii Parcului IOR”.
Cartierul Titan a fost locul copilăriei muzicianului Iordache și tema albumului “Suita Titan”, pentru care fiica domnului Iordache a făcut un film documentar.
B365.ro: De ce “în Titan, stelele sunt mentosane”?
Iordache: Să-l întrebăm pe prietenul meu, Florin Dumitrescu. Eu l-am rugat să-mi scrie ceva frumos despre Titan pentru singura piesă vocală de pe albumul „Suita Titan”, un fel de odă, el a scris, și mi-a plăcut foarte mult.
B365.ro: Ce vă inspira numele de Titan în copilărie?
Iordache: Erau două nume pentru cartier care se suprapuneau în vremea aceea, unii îi spuneau Balta Albă și multă lume îi spunea Titan. Pentru că Titan ăsta sună foarte glorios, credeam că este o invenție de-a comuniștilor. Apoi am citit și am aflat că, de fapt, în zonă, în perioada interbelică a existat o fabrică numită Titan.
B365.ro: Cum era camera din Titan a unui adolescent pasionat de muzică?
Iordache: Nu am fost întotdeauna pasionat de muzică, nu am avut o cameră tipică de adolescent, plină cu postere și mai știu eu ce. Camera mea a trecut prin tot felul de forme, am fost pasionat la început de mașini, apoi de arhitectură și de artă modernă, care încă mă pasionează, și așa a început povestea mea cu muzica. În perioada liceului, alături de Florin Dumitrescu, am descoperit curentele artistice ale secolului al XX-lea, eram foarte interesați de suprarealism și de dadaism. Astfel, ne-am descoperit și noi anumite înclinații artistice.
B365.ro: Cum a venit ideea “Suitei Titan”?
Iordache: Aveam deja câteva piese compuse despre cartierul Titan, care nu-și găsiseră locul pe niciunul dintre cele patru sau cinci albume ale mele dinainte. De fapt, nu știu câte erau despre Titan și câte erau despre copilăria mea din Titan. La un moment dat, prin anul 2017, pianistul Lucian Ban, cel care organiza seria de concerte Jazz numită Artist in Residence, la ARCUB, mi-a propus să vin să cânt la ARCUB. M-am gândit la cum aș putea să vin într-o formulă cât mai restrînsă, pentru că bugetul era limitat, dar nu foarte mic. Lucian mi-a spus că, de fapt, ar dori să fac o lucrare nouă, cu o formație puțin mai mare care să includă suflători, pentru că în acea perioada îi plăcea cum scriam pentru suflători. Văzând că nu scap cu o formulă de duet sau de trio, cum mă gândeam eu, mi-am zis că este o ocazie bună să termin acest ciclu de melodii despre Titan, pe care îl aveam început. Am înregistrat discul, practic, în concertul de la ARCUB, cu mine la saxofon alto și bariton, Daniel Torres la saxofon tenor, Vlad Simon la trompetă, Dan Mitrofan la chitară, Adi Stoenescu la orgă electronică și Tavi Scurtu la baterie.
B365.ro: Ce era “La Grotă”?
Iordache: “La Grotă” era exact ceea ce povestește prietenul meu, Gabriel Grigore, în documentarul realizat de fiica mea despre geneza albumului, un loc dintre blocuri, lângă spațiul verde, unde stăteam și povesteam. Eu nu fumam pe vremea aceea, dar se fuma destul de mult. Se cânta la chitară, se făceau lucruri din acestea pe care le fac uneori adolescenții nesupravegheați.
B365.ro: Cum era viața în Titan în perioada comunistă?
Iordache: A fost perioada când eram mici, iar când ești mic ești foarte protejat; copilăria are tendința de a avea așa, o aură paradisiacă, pentru că toată lumea are grijă de tine. Abia din anii ’80, sau poate chiar de prin ’77, am început să ne dăm seama un pic pe ce lume trăim, să ascultăm mai atenți discuțiile din casă, să începem să le înțelegem, să fim atenți la ceea ce vorbeau părinții noștri. De multe ori vorbeau despre ce n-au găsit de cumpărat, câteodată și despre deciziile aberante ale lui Ceaușescu. Momentul în care mi-am dat seama că și în alte familii se discută aceleași lucruri s-a întâmplat cam prin clasa a V-a. Vorbeam cu prietenul meu cel mai bun de pe vremea aceea, Cătălin, și așa am aflat că și lui îi spun părinții ca anumite chestii, care se discută în familie, să nu le spună la școală.
Iordache: În principiu, fiind foarte tineri, perioada aceea nu ne-a afectat foarte tare, sau cel puțin așa ni se părea atunci. Îmi amintesc foarte bine că, în ultimii ani de comunism, cei mai mulți din generația mea păreau să considere că lucrurile nu aveau să se schimbe niciodată și adoptau un fel de resemnare pragmatică combinată cu hedonism. Cum ar veni, dacă tot nu se întâmplă nimic, și dacă ăștia aveau să rămână la putere toată viața noastră, de ce să nu ne distrăm? Am pierdut mult timp.
B365.ro: Spre deosebire de alte cartiere, Titanul este unic? Cum îl percepeați?
Iordache: Poate fi comparat cu Drumul Taberei, pentru că amândouă sunt cartiere făcute în perioada aceea de semi-deschidere din anii ’60; se practica pe atunci ceea ce se numește urbanism liber. România semnase Carta de la Atena, care stabilea cât spațiu îi trebuie omului ca să trăiască și urmărea celor patru funcțiuni majore: locuire, muncă, loisir și circulație. Carta de la Atena stabilea un fel de raport între înălțimea blocurilor și distanța dintre ele, așa că Titanul a fost construit drept un cartier plin de spații verzi și cu blocuri mai normale, mai umane, decât cele construite mai târziu în cartierele Militari sau Pantelimon. După cutremurul din 1977, în anii ’80, au început să se îndesească blocurile, dar nu au apucat să strice cu totul forma șaizecistă a cartierului. Eu în liceu, cam printr-a zecea, mi-am dat seama că vreau să dau examen la Arhitectură și am început să fiu mai atent la cartierul în care locuiesc. Am început să văd lucruri, mi-am dat seama că stai, noi trăim chiar în utopia arhitecturii socialiste, cu ideea asta a „grijii pentru om”. Mi–a plăcut cartierul încă de atunci, fiindcă începusem să înțeleg cum stă treaba cu construcțiile și cu arhitectura pentru mase.
B365.ro: Cum vedeți cartierul Titan astăzi?
Iordache: Mi se pare puțin trist, pentru că, după 1989, s-a dovedit că lumea nu aprecia deloc arhitectura șaizecistă a Titanului, n-au respectat-o niciunul dintre primarii de după ’90 și, dintre locuitorii Titanului, foarte puțini. A existat acea furie anticomunistă a anilor ’90, care s-a revărsat și asupra chestiilor absolut decente, cum era cartierul Titan. Toți spuneau că am fost înghesuiți de comuniști în “cutii de chibrituri”, erau lucruri care se spuneau inclusiv în familia mea. După 1989, au început să se facă tot felul de combinații financiare și imobiliare și să se strice lucruri care funcționaseră ani de zile. De exemplu, una dintre primele chestii care a picat a fost Complexul Gloria, un centru de cartier cu magazine de tot felul, cinematograf, parcă și un restaurant. Altă chestie care ar fi fost foarte utilă acum și care, până la urmă, s-a dus naibii a fost Ștrandul Titan, care a ajuns în mâna unor investitori privați. Dacă țineți minte, mantra liberală a anilor ’90 era că “statul este cel mai prost administrator”. Acum, acolo este un teren viran, din pricina lăcomiei unor așa-ziși investitori privați – desigur, niște buni administratori.
Iordache: Gloria, cândva un cinematograf frumos, nu mai există, a fost înlocuit de o construcție anonimă. Poșta Titan a fost mutilată din punct de vedere arhitectonic și a devenit clinică medicală. Probabil că într-adevăr nu mai era nevoie, în epoca internetului, de o clădire atât de impunătoare care să servească drept poștă, dar ar fi putut măcar să nu distrugă mozaicul verde de pe clădire și spațiul verde generos din fața ei. La fel cu fosta școală 195 – școala mea – care, iarăși, a fost modificată până într-acolo încât nu se mai înțelege nimic din forma ei inițială – și de acolo a dispărut un mozaic „comunist” foarte reușit, nimic politic, niște copii din ăștia avântați cu cărți, porumbei etc, cum se făceau atunci. S-au comis niște acțiuni foarte brutale, profitându-se de indiferența și chiar ostilitatea populației față de orice amintea de arhitectura modernistă de tip sociallist.
B365.ro: Din Parcul IOR au fost retrocedate 12 hectare, copaci batrâni au fost defrișați.
Iordache: Da, este cumplit. În cazul retrocedării, administrația nu a întrebat pe nimeni ce a fost acolo. Au spus că nu au avut “experți” care să certifice că zona a făcut parte din parc: nu le trebuiau experți, puteau să întrebe doar niște mii de martori care s-au plimbat pe aleile acelea din parc de-a lungul timpului. Alei care se mai văd încă în poze de pe Google Street View din 2009. Există un grup de tineri artiști, inițiat de coregrafa Andreea David, care se opun prin acțiuni artistice acestei crime de mediu, chiar acolo, în parc. (Refuz să numesc acele hectare „zonă retrocedată”, fiindcă sper ca lucrurile să revină la normal.)
B365.ro: Primaria locală betoneaza masiv, se pun pavele în neștire.
Iordache: Asta cu betonatul este o discuție mai lungă. Românii sunt mai pasionați de mașinile lor decât de calitatea aerului pe care îl respiră, de copaci sau de orice altceva. Și atunci, practic, primarul Negoiță așa își asigură bazinul electoral: face locuri de parcare. Departe de mine gândul că primarul dinainte, celălalt domn Negoiță, ar fi fost mai bun, dar acestea au fost pentru ei prioritățile: ca lumea să aibă unde parca mașinile. De exemplu, exista o bucățică de parc, pe care o țin minte din copilărie, acolo în fața bisericii din lemn, care acum este loc de parcare. Acolo era încă parc, acum doi-trei ani. Bineînțeles, se mănâncă din spațiile verzi de pe lângă blocuri, există celebrele pavele roșii și negre care au ajuns să fie puse și în Cimitirul Dudești. Există o anumită complicitate sau să-i spunem mai frumos, o anumită potrivire, între primar și votanții din sector. De asta mie nu-mi place foarte mult să merg acolo, mai nou.
B365.ro: Multora le place jazzul? Au deschidere bucureștenii pentru jazz?
Iordache: Da, întotdeauna am avut un public destul de constant și poate că aceasta i se datorează și lui Florin Dumitrescu, pentru că multă lume care mă ascultă mă știe și din perioada anilor ’90, de la “Sarmalele reci”, formație fondată de el și de mine și pentru care am scris multe melodii. Și, vrând-nevrând, am devenit așa, un fel de ambasador al jazzului și printre oamenii care n-ar fi ascultat neapărat jazz, sau oricum n-ar fi fost muzica lor preferată. După “Suita Titan” am mai făcut un album, care are și el legătură cu cartierul, de data asta unul din perspectiva lui Florin Dumitrescu. Albumul “Zeuții” se bazează pe vreo 10 poeme scrise de Florin, publicate deja în volum. De obicei, veneam eu cu un cântec și Florin compunea un text, însă de data asta am inversat puțin rolurile, chiar fără să-l întreb, la început; în 2019, am ales un poem – chiar pe cel mai epic, “Zeuții” – și am scris o muzică pornind de la el. Am ales poemele în așa fel încât să aibă o legătură cu cartierul nostru, așa cum l-am perceput noi în copilărie. Practic, Zeuții este un album despre cartier, dar și despre copilăria noastră în cartier, la fel ca “Suita Titan”. Am încercat să pun pe muzică viziunea, amintirile și lucrurile care l-au impresionat pe Florin la o vârstă fragedă.
Vezi aici totul despre Suita Titan și Zeuții:
iordache.bandcamp.com/album/suita-titan
iordache.bandcamp.com/album/zeu-ii
Iordache: În anii 2020-2022 am înregistrat Zeuții acasă, și inițial trebuia să fie un alt vocalist, vocalistul meu preferat, care este tot din Titan; îi las pe cititorii tăi să-și dea seama cine ar fi putut fi. Inițial a fost de acord, dar pe urmă a avut alte obligații, muzica era deja scrisă, așa că mi-am făcut curaj și am cântat și am recitat eu. La vioara a cântat fiica mea, care studiază vioara de 5 ani, iar vocile feminine au fost ale vocalistei Diana Miron, cu care acum colaborez și în concerte. Până acum am avut 6-7 concerte în țară și vreo două în București, alături de Diana și de pianistul Albert Tajti, de câteva ori și împreună cu bateristul Tavi Scurtu și de două coriste, Vasilia Stoichkova și, alternativ, Ami Crișan și Mioara Milicenco. Oricum, “Zeuții” sună mult mai interesant în concert.
B365.ro: Cum era perceput jazzul în anul 1987, când ați debutat?
Iordache: Existau câteva festivaluri în acei ani, era Festivalul de Jazz de la Sibiu, de la Brașov și cel de vară, de la Costinești. Se întâmpla atunci o chestie stranie cu jazzul: era foarte bine tolerat de regim. O explicație destul de plauzibilă am auzit-o la Johhny Răducanu: jazzul n-avea cuvinte. Neavând, de obicei, cuvinte îl lăsau să trăiască, pentru că lumea asta mai intelectuală, mai alternativă, se înghesuia la concerte – se creea astfel o supapă. Am colegi, muzicieni mai în vârstă, care spun că atunci a fost epoca de aur a jazzului în România. Nu sunt de acord, dar înțeleg un pic și punctul lor de vedere. Exista respectul ăsta pentru artist, spun ei, cântai în săli de spectacole, nu în locuri unde se fumează și se vinde bere.
B365. ro: Era un fel de libertate, chiar dacă sună prețios azi?
Iordache: Bineînțeles că era, însă una bine supravegheată de regim. Dar, într-adevăr, puteai să lucrezi jumătate de an și să te pregătești. Nu prea erau multe locuri de cântat, oamenii cântau în restaurant, de exemplu, alte muzici, însă în momentul în care funcționai ca muzician de jazz te manifestai fie într-un concert “serios”, fie într-un festival. Cunosc lume care spune că acum nu mai este ce-a fost, “cum să te duci acolo și ăia să vorbească în timp ce cânți?”
Iordache: Apropo de festivaluri, la începutul lunii septembrie sunt invitat să cânt cu formația Qinta Spartă a lui Norzeatic – una dintre legendele muzicii hip hop de la noi – la Bucharest Jazz Festival, organizat anul acesta de vocalista Ana-Cristina Leonte pentru ARCUB, festival care oferă o varietate impresionantă de stiluri și muzicieni, printre care sunt nume importante ca saxofonistul Ben Wendel, grupul Nubiyan Twist sau, de la noi, Mircea Tiberian, Sorin Romanescu și Alex Munteanu.
Vezi și alte istorii ale cartierelor bucureștene aici: