CONTRIBUTORSNICE TO MEET YOU

În prima linie în București. Soția la ATI, el în magazinul de antichități, artă, curiozități

Strada Clucerului e o stradă-hotar între Bucureștiul caselor-ambasadă, sediilor de partide politice, rezidențelor cu ștaif din Kiseleff și Bucureștiul blocurilor comuniste din zona 1 mai. E strada pe care mă plimbam în cele două ore cu soare de săptămâna asta, cu muzica la maximum în căști, cu masca strânsă pe nas să nu mi se aburească ochelarii și cu mâinile înghețate de frig în buzunare.

Eram într-un moment pur de om cu capul în nori care umblă brambura, o stare indusă de multe ori ca să-mi iau un respiro între întâlnirile online din pandemie. Cum mă plimbam eu cu mintea nicăieri și cu ochii pe cer, mi se pune în cale, pe trotuar, un nene cu joben și cu baston. Am clipit de două ori să-mi treacă închipuirea, dar în loc să dispară, a început să vorbească: ”Hai, hai, haideți sus la mine! Nu o să vă pară rău! Nuuu, n-are cum să vă pară rău. O să vă placă, hai să vedeți ce am aici!”

Treptele de lemn îmbinat, scârțâind de la pășitul meu legănat și nesigur și tablourile agățate peste tot de-o parte și de alta îmi creau o stare de voioasă delăsare, așa cum numesc eu clipele în care te lași în voia sorții și vezi ce au de oferit întâmplările spontane în care ne trezim nici noi nu știm cum și din care pot să iasă lucruri neașteptat de vesele.

Domnul Preda și magazinul cu minuni


„Salut! Eu sunt Preda! Haide, nu te sfii. Uite ce am aici, poți să faci o plimbare până în capăt” (în paranteza aceasta ar trebui să pun simpla menționare că interlocutorul meu râde, dar n-ar fi de ajuns, râsul domnului Preda e un ha! ha! hi. hi. plin de încântare).

Mi-am pus mai întâi ochii pe o cutie din lemn plină cu inele de argint cu pietre prețioase și le-am luat la sortat pe toate, pe cele de bărbați pentru mine, pe cele de damă pentru una dintre prietenele mele pasionată de bijuterii. Am mers mai departe într-un coridor circular care te aducea de unde porneai, nu fără a-ți da fiorul că treci printr-un portal în alt timp, un timp al măsuțelor de cafea pictate, al patefoanelor, pick-up-urilor, al cărților-manuscris, toate încadrate de pereți plini ochi cu picturi înrămate, în centrul cărora trona o colecție de mese mai înalte sau mai scunde pe care erau îngrămădite sfeșnice, cutii cu colecții numismatice, vaze, și alte zeci de bijuterii, dar și câteva pălării pe care nu m-am putut abține să le probez. După o pălărie de fetru prea mare și un melon prea îngust, mi-am găsit un joben ca făcut pe mărimea mea, pe care domnul Preda, purtător loial de joben, m-a învățat cum să-l strâng, fiind un joben Clac.

Joben Clac
Joben Clac

După toată învârteala prin magazin, m-am hotărât să-mi iau un inel și, pentru că trebuia să ajung în altă parte, iar poveștile erau multe de spus m-am hotărât să-i mai fac o vizită lui Iulian Preda peste două zile. Mai jos reproduc dialogul pe care l-am avut după ce m-a primit cu aceeași căldură în muzeul care a devenit casa lui.

„Eu m-am născut printre tablouri”


– Cum a luat naștere inițiativa de a crea acest loc? Cum de ați devenit negustor de artă?
– Bună ziua și bine ați revenit! Mă bucur să stăm de vorbă! Cine vrea să vină și să vadă rodul muncii mele poa’ să vină că sunt deschis zilnic de la doișpe la șase. Tocmai a venit un domn la mine care a stat jumătate de oră aici și am avut o discuție fenomenală. Nu i-am zis eu nimic, la sfârșit a zis: ”Dar, totuși vrea tabloul ăsta, vreau asta, vreau asta”. A scos cardul și a plătit, deci eu nu atac buzunarul omului, eu atac spiritul, pentru că spiritul e pe primul loc și pe urmă corpul fizic.
– Oricum, ar trebui să le spunem celor care încă nu știu cum arată locul ăsta că ar trebui mai degrabă să plătim noi bilet de intrare.
– Nu, nu, nu! (râde copios) Deci, ca să vă răspund la întrebarea de la început: Eu m-am născut printre tablouri! Eu nu pot să spun de când am început, că nu știu, eu m-am născut printre tablouri. Veneau oamenii în casă care discutau despre artă, eu eram dus la muzee, la expoziții. (…) Începi să vezi, creierul reține. Mami, ce e aia acolo? Ce e aia dincolo? Creierul reține. Ea începea să spună ”păi aia e cutare, cutare” și așa începeam să înghit, înghit…
– Începea să se acumuleze informația.
– Și la un moment dat a început să-mi placă. Am simțit că-mi place.
– Când a început să fie o practică asumată?
– Prin ‘85, pe vremea lu’ Ceaușescu.
– Câți ani aveați?
– 14-15 ani, cam așa, când am început să simt. Că simți dacă ceva te atrage sau te respinge. Și atunci am început să devin pasionat că lumea era altfel pe vremea aia și nici nu avea bani să cumpere, însă mă duceam la expoziții, mă duceam la piese de teatru, îmi plăcea să fiu printre lumea frumoasă.
– Și cum ați început colecția?
– Mai întâi, prin documentații, am început să învăț numele primilor pictori, să le văd expozițiile, să citesc despre ei. Și când am început să mă întâlnesc efectiv cu lucrarea disponibilă la vânzare, dacă am avut și banii, eu am cumpărat-o și m-am bucurat foarte mult că am pus mâna pe o lucrare despre pictorul căreia eu știu. Nu mă uitam la un stil, ci la artist. După revoluție s-a deschis casa de licitații și așa am început să cumpăr și să vând, ăsta a fost începutul. Între timp, am continuat să pun mâna pe cărți și să învăț. Să citesc, nu să învăț. Cuvântul ăsta – învățare – îi sperie pe mulți. Și copiii se sperie: ”Pune mâna și învață!”.
– Să cunoască.
– Da dacă spui: Ia vino să vezi, să cunoști ceva! ”-Da ce să văd? Ce să cunosc?” Și gata, a și venit, l-ai și făcut curios. Când le-ai spus cuvântul ”învață” i-ai terminat. Și chiar și oamenii maturi reacționează la fel. Oamenii nu vor să învețe, domne! Da’ de cunoscut vor să cunoască! Ceva, pe cineva. Așa, ușor-ușor m-am documentat și am adunat obiecte, unele sunt rămase de la licitații, aduse din consignație, până n-am mai avut loc în casă. O parte o țineam și pe la rude…

„Eu stau de vorbă cu artiștii, pur și simplu”


– Și sediul din Clucerului 16, când a devenit oficial?
– Firma e înființată din 2013, de atunci sunt aici. Toată lumea îmi spunea când mă vedeau cu tablouri în balcon aici: ”Domne, ești nebun, abia a trecut criza și dumneata ești cu tablouri și cu fiare aici, n-o să le ia nimeni!”. Și eu le ziceam: lasă, nimeni să nu le ia. Eu stau și mă uit la tablou, dar nu ca la o bucată de carton, mă gândesc la pictorul acela care a făcut lucrarea și poate spiritul lui vine peste mine și peste lucrarea lui și asta îmi dă un semn. Eu stau de vorbă cu artiștii, pur și simplu. La mine sunt zile când nu intră nimeni în magazin, dar eu nu mă simt singur, nu mă plictisesc, am o etajeră acolo plină cu cărți. Toată ziua citesc.
– Cum a fost în pandemie, când a trebuit să puneți lacătul pe magazin?
– Hahaha, m-am simțit la fel ca înainte, eu am venit la serviciu fără nicio problemă. A venit poliția la mine, a venit armata, eu n-am avut nicio problemă, eu stăteam jos în poartă cu bastonul, stăteam de vorbă și plecau oamenii. Completam declarația și veneam aici, o ajutam și pe proprietara de 83 de ani, îi făceam cumpărături. Aici nu a venit nimeni, dar eu stăteam cu ușa deschisă.

Antichități. Artă. Curiozități.
Antichități. Artă. Curiozități.

Când te gândești la o așa pasiune pentru propria afacere, te întrebi cum se împacă asta cu viața de familie. Ei bine, domnul Preda este căsătorit și are o fiică de 20 de ani. Soția lui nu a stat nici ea în casă pe timp de carantină totală pentru că este asistentă pe ATI la Spitalul Colțea. Deși nu și-a susținut soțul încă de la început pentru că îi umplea casa, acum se bucură de succesul afacerii. De la ”termină cu prostiile astea” și ”iar îmi miroase casa acum a mucegai” a ajuns să fie mulțumită, mai ales după ce obiectele au fost mutate în spațiul lor. Cu emfază spune domnul Preda ”ea era omul care vrea repede, acuma. Nu există „repede, acuma!” Repede, acuma s-a dus, nu mai există. Chiar m-a întrebat odată cât o să mai continui cu astea. Până o să intru la doi metri în pământ, Dacă îți convine bine, dacă nu, spune-mi acuma!”.

Manuscris din 1926
Manuscris din 1926

Fiica iubește pictura, iar tatăl ei se bucură enorm că va avea în familie și un creator de artă. S-ar fi bucurat indiferent ce ar fi ales să facă, mai puțin medicina, spre care o îndruma mama ei. ”Am încurajat-o să mâzgălească. Mâzgălește! Mâzgălește!”. I-a dat creioane, carioci, acuarele, iar spațiul de execuție erau pereții. Când soția îl punea să șteargă cu o soluție de curățare pereții casei, el își îndemna fiica să ia creionul și îi spunea ”Ia vino, tăticule, ia o culoare care-ți place și fă o linie. – Da’ ce-i asta tăticule? – E rama la tabloul pe care l-ai făcut!” E de părere că părinții moderni fac dictatură cu copiii lor, că nu îi lasă să descopere pe cont propriu și să exploreze cât sunt mici și concluzionează că de asta ”copiii lor n-au nicio apucătură” și asta e e cel mai periculos. ”Copilului trebuie să-i vezi sclipirea. Să-l ajuți!”.

Sfatul lui este să fim atenți la hrană. La hrana fizică și la cea spirituală. ”Te hrănești cu pasiunea ta și asta e hrana spirituală. Când faci ce-ți place, chiar dacă nu câștigi mult, te duci acasă și mănânci o ceapă cu pâine și ești mulțumit. Dacă nu-ți place ce faci și ești stresat, chiar dacă ai friptură, îți stă în gât.”




Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button