În numele Tatălui sau cum am simțit Duhul Sfânt al lui Rebengiuc. La Bulandra

Chiar dacă piesa despre care scriu azi este una remarcabilă, și vă voi da mai jos câteva argumente, recomandarea mea nu are neapărat legătură cu ea, ci cu o experiență cu totul deosebită, chiar extrasenzorială: aceea de a vedea pe viu, și de a respira practic același aer cu el, un monstru sacru al scenei. În cazul nostru, Victor Rebengiuc, 89 de ani.

În 2012, avea premiera la Paris piesa „Tatăl” („Le pere”) scrisă de dramaturgul francez Florian Zeller, iar 2 ani mai târziu lua premiul Moliere pentru cel mai bun spectacol (echivalentul francez al premiilor Tony, sau, dacă vreți, al premiilor UNITER de la noi). După încă doi ani, a urmat premiera pe Broadway, iar în în 2020 apărea filmul omonim, car marca debutul regizoral  al lui Zeller, care de altfel semna și scenariul, în colaborare cu Christopher Hampton. În rolul principal îl regăsim pe Sir Anthnony Hopkins, singura opțiune a lui Florian Zeller, care l-a dorit atât de mult în fruntea distribuției filmului său încât a mutat acțiunea piesei din Paris la Londra, a schimbat numele personajului din André în Anthony și a inclus în coloana sonoră una din piesele muzicale favorite ale lui Hopkins (o arie din opera „Pescuitorul de perle” de Bizet). Efortul i-a fost răsplătit, întrucât filmul a luat două premii Oscar – pentru scenariu adaptat și pentru rol principal masculin, în timp ce Olivia Colman, care joacă rolul fiicei, a fost și ea nominalizată la Premiile Academiei Americane de Film.

Deși subiectul este ofertant, și cumva în trend, – alienarea progresivă a unui octogenar care suferă de demență, el nu este spectaculos în sine, pentru că pare firesc pentru oricine ca bătrânii să înceapă la un moment dat să mai uite una-alta, să mai încurce lucrurile. Granița destul de fragilă între un text dramatic banal și unul genial este trecută de Florian Zeller tocmai prin modul în care reușește să sugereze în câteva zeci de minute evoluția unei boli care acționează, de fapt, în ani. Sunt voci cu autoritate în domeniul bolilor mintale care l-au aclamat pe Zeller pentru realismul cu care surprinde acesta maladie cumplită.

Într-o atare situație, e limpede că jocul actorilor, mai ales al celui din rolul principal, are cea mai mare greutate în economia spectacolului, putând să îngroape o regie genială sau să facă să strălucească și cea mai modestă montare. Cu Anthony Hopkins, Zeller a mers la sigur. Actorul a avut o prestație atât de puternică încât scena finală în care apare alături de o infirmieră nu a putut fi filmată „dintr-o bucată”, întrucât Olivia Williams pur și simplu nu a putut face față intensității momentului. Ba mai mult, la final, tot personalul prezent în platoul de filmare era cu ochii în lacrimi.

Montarea lui Cristi Juncu de la Bulandra nu îl are pe Anthony Hopkins. Dar îl are pe Victor Rebengiuc, un actor cel puțin la fel de mare, dacă ținem cont de condiționările istorice și geografice. Spre deosebire de film însă, în sala din Schitu Măgureanu spectatorii pot vedea ceea ce în cazul lui Hopkins doar cei din echipă aveau privilegiul să vadă. Prestația Actorului în stare brută, fără duble, fără pauze de hidratare sau de machiaj. Iar peste un timp, sperăm cât mai îndelungat, când nu va mai exista decât poate mărturia vreunei înregistrări digitale, să poată spune „am fost și eu acolo și am simțit Duhul Sfânt al lui Victor Rebengiuc!”.

Am mai trăit o experiență asemănătoare, cu ani în urmă, la una din ultimele reprezentații cu „Egoistul”, avându-l pe Radu Beligan în dublă ipostază: regizor și rol principal. Și atunci, ca și acum, inima aproape că a încetat să-mi mai bată, de teamă să nu se destrame vraja la care eram părtaș. Iar asta este până la urmă, esența ultimă a Teatrului, mai presus de orice context sau conjunctură. Mergeți așadar să-l vedeți pe Victor Rebengiuc, în ultimul spectacol al carierei sale fabuloase!

Mai multe detalii, program și bilete puteți găsi aici!

Nota Redacției: Repede, până nu se închide de tot stagiunea, mai puteți vedea câteva dintre spectacolele recomandate de Radu:

• California Suite, la TNB (pe acoperiș)
• Maria de Buenos Aires, la Teatrelli,
• Cabaret, la Odeon