Ienăchiță Văcărescu, boier ce nu ierta roabe și-și făcea muze din doamne. Iubirea lui periculoasă cu Zoe, soția domnitorului Moruzi

12 dec. 2022
9125 Afișari
Ienăchiță Văcărescu, boier ce nu ierta roabe și-și făcea muze din doamne. Iubirea lui periculoasă cu Zoe, soția domnitorului Moruzi
Ienăchiță Văcărescu, boier ce nu ierta roabe și-și făcea muze din doamne. Iubirea lui periculoasă cu Zoe, soția domnitorului Moruzi

Ce făcea un boier român după 1750?

Ienăchiță Văcărescu, căci despre el este vorba în povestea noastră de dragoste de astăzi, era vestit că nu lăsase fecioară nicio țigancă roabă și că-i plăcea să calce pe de lături cu fiicele sau nevestele domnilor fanarioți, că știa limbi străine și că scria versuri la ocazie.

În privința roabelor până și Alexandru Odobescu îl laudă un secol mai târziu, semn distinctiv de masculinitate. În fapt, era un boier plin de contradicții, adică, putea fi un barbar și-n același timp un rafinat. Și asta ne arată cum era epoca lui și cum el respecta cutumele de atunci. Ca stăpân de roabe ai dreptul de viață și de moarte asupra lor. Cum se împăca asta cu felul în care Ienăchiță Văcărescu a învățat româna (și i-a dat limbii chiar o Gramatică), cum se împăca asta cu o cultură aleasă, în care intra lecturi în limbi orientale? Păi, se împăca, pentru că Ienăchiță Văcărescu face parte din prima generație de tineri boieri care este învățată în casă cu tutori străini. Ori, taică-su și tutorii îl învățau, în primul rând, regulile epocii și cultivarea instinctelor. Și uite cum Ienăchiță a ajuns un lup în piele de oaie. Un om cu instincte barbare de la gât în jos și un rafinat de la gât în sus.
Deci nu din partea robilor au venit complicațiile, nu. Acolo, cum spun, era lege.

Din partea cealaltă a iubirilor sale nelegiuite a venit potopul.

Căci omul în dragoste folosea vicleșuguri intelectuale, ca de exemplu poezia. Să scrie, să citească, să vorbească limbi străine – lume puțină știa, puțini și dintre puținii boieri, și mai puțini dintre mulții înrobiți ai vremii. Ori, ne dăm seama, Ienăchiță era un fenomen. Trebuie spus că erau vremurile domniilor fanariote, domnii ale grecilor mai cu carte din Stambulul turcilor. Și vă dați seama cum privea o femeie cu oarecare carte când întâlnea în surghiun în Țările Române, un rafinat ca Ienăchiță, și frumușel și înfipt cocoșel.

Ienăchiță își avea casa, ca boier ce era, la capătul Căii Domnești. Adică la intersecția dintre ceea ce numim astăzi strada Franceză și Calea Victoriei. În casa Loteriei Naționale. Da, mai sunt cărămizi, ziduri de pe vremea lui Ienăchiță, în casa Loteriei, dar să nu luăm cu totul casa ca fiind ca pe vremea lui Ienăchiță. Acest Văcărescu stătea în buricul târgului, aproape de Curtea Veche, locul domnilor înscăunați. Și îi era ușor să dea ocheade nerușinate domnițelor căci era des chemat în treburi și în tălmăciri la Curte. Și mai ales că era vestit cum făcea el poezii și de ocazie, bineînțeles la inaugurări de tot felul, pe care Domnul le credea mărețe și ademenitoare pentru popor. Ca de exemplu câte o fântână, câte un chioșc de răcoritoare în vreun crâng.

Și acum uite ce-a pățit Ienăchiță al nostru cu Zoe, soața domnitorului Moruzi, femeie de peste 30 de ani.

Era vreme de puțină ciumă. Moruzi domnitor blestema că venise pe astfel de vremuri în Țara Românească, dar Zoe, nevastă-sa, triumfa în plimbări lungi cu caleașca prin crângurile Bucureștiului. Și-ntr-o astfel de plimbare își dădu ocheade cu Ienăchiță, boier de vreo 50 de ani. Și uite ce cântec ieși, pe străzile bucureștiului ciumat:
«Ienăchiţă Văcărescu / Şade–n poartă la Dudescu / Cu anteru de atlaz — Moare doamna de necaz, Cu hanger de Corassan, În rădvanul aurit Cu tot coşul poleit,
Ocolit de ciohodari, Tras de patru armăsari. Trece des şi-l mai priveşte,
Ca un foc ea îl iubeşte Ienăchiţă stih îi face, Că domniţa mult îi place,
Stih cu libor înfocat / Şi–o dezmiardă–n lăudat. Boier altfel ca un brad
Nu se află–n Ţaringrad. El cu doamna s–ar lovi, Dacă domnul ar muri”.

Domnul Moruzi nu muri. Dar, se spune că gelozi rău.

De trimitea oameni de încredere să-i urmărească pe turturei. Turtureii umblau cu multă fereală, aveau locurile lor pândite, ca de exemplu această grădină a Dudescului, prieten de-al lui Ienăchiță. Și, acum să nu vă spun lucru cu răutate, dar Zoe a noastră era oacheșă dar și avea cultură de suflet nomad, spun cronicile, nu eu, fiind crescută de mică în șatră țigănească. Deși din neam moldovean boieresc, fuse furată de țigani și crescută între ei. Mare, mare iureș se făcu în Bucureștiul de atunci, căci Moruzi gelozit pare că n-a reușit să-i prindă asupra faptului amoros. Trăia din baznele mahalalelor. Era îngrozit și-ngrozitor cu Zoe. Și-i era frică de boală și de popor, deopotrivă, că altfel s-ar fi dus el să-i urmărească pe îndrăgostiți. Domn cu puteri depline rău înșelat și urlând în cușca sa: „Dacă nu voi avea ștreang, când îmi va cădea Ienăchiță-n mână voi lua pletele doamnei mele pentru a-l sugruma” Nu după mult timp Moruzii au fost dați afară din tron, dar povestea astea niciodată uitată, după cum Ienăchiță scria în versuri:
“Că la peptul meu e lege Pentru tine a ohta, Ș’a răbda dureri și chinuri,
Patimi, focuri și suspinuri Și a nu se văeta! Și rămâi încredințată
Că și de-oiu muri vr’o dată, Tot acela fiind eu; Și în iad și fie unde
Voiu striga făr’a ascunde, Că tu ești amorul meu!”

Acesta a fost amorul dintre Zoe, soața domnitorului Moruzi și Ienăchiță Văcărescu, amor ce dăinui în cronicile Bucureștiului dintotdeauna.

 

 

Cookies