Iarna la București, compunere

Stau la București și pe mine mă cheamă Adi. Nu mă cheamă Adi undeva, așa mă numesc eu. Când o să am mai mulți ani ai mei, ăsta o să fie numele în buletin. Și eu o să am grijă de buletinul meu, pentru că e al meu și nu are de ce să aibă altcineva grijă e el și, dacă nu am grijă de el, o să îl pierd și nu o să-l mai găsesc și sigur se va găsi cineva care să se supere, adică mami și tati, dar pe mine tot Adi o să mă cheme și cu buletinul pierdut, că tot așa mă cheamă și când nu-l am.

Iarna este cel mai frumos anotimp. Este anotimpul odihnei. Natura își pune lenjerii albe, noi și curate și se culcă și se freacă în ele până acestea ajung gri, dar asta nu mai contează, pentru că somnul este foarte important. Iarna lumea are ocazia să se răcorească un pic, dar doar la trup pentru că zăpada încinge mințile mai ceva decât soarele. Nu poți să deschizi fereastra și să te răcorești în cap.

Ieri-noapte a nins foarte mult. A nins până a sunat telefonul să ne spună că ninge, deși noi aveam ferestre și puteam oricând să ne uităm pe ele și să vedem că ninge. Poate sunt și oameni fără ferestre și de asta au sunat telefoanele, că cine o fi sunat nu avea de unde să știe cine are ferestre și cine nu. Dar cum să stai fără ferestre? Bine, poți dacă ai bec. Zăpada s-a pus pe copaci cum se pun grijile pe mami și tati ca să stea ei cocoșați în bucătărie și să fumeze ca să nu-i văd eu. Mami a văzut cât a nins și a zis: „Instinctul meu de fată mare zice să n-o dăm și să așteptăm să se topească.” Mami nu e așa mare. Nici mică cum sunt eu.

După ce a nins, m-a trimis nevoia până la magazin ca să cumpăr una alta din ce mai era nevoie prin casă, că nu avem chiar de toate și uneori lipsurile chiar ne copleșesc, iar în fața magazinului, surpriză, nu mai aveam de unde să leg câinele pentru că zăpada șe așternuse aproape la fel de înaltă ca mine care eu sunt doar un copil și nu trebuie să știu de lipsuri. Dar eu știu pentru că aud de ele, pentru că mami și tati simt nevoia să discute de ele mai tare, ca să le sperie și ele să fugă, cred eu.

Nu mai ajungeam la copaci ca să leg câinele, că magazinul la care am fost nu e Mega din ăla modern care are carabiniere la intrare ca să prinzi lesa de ele. Dacă nu le puneau ei, nici nu știam că așa se numesc, deci mulțumesc, Mega, că m-ai ajutat să-mi îmbunătățesc vocabularul. Vocabularul e foarte important ca să știi să te cerți. Mi-a zis mami.

Am făcut mult de tot până la magazin, că am fost primul care a ieșit din bloc și, pur și simplu, nu prea aveai pe unde să calci. Eu am făcut loc cu picioarele mele. N-am mai văzut zăpadă așa mare de când era mami mică. Și ea la fel. Pe drum mi-a intrat zăpadă la șosetă, deși eu aveam ghetele de iarnă, dar am zis că ce bine că avem căldură că o să o pun pe calorifer și ea o să se usuce și când o să mă încalț cu ea o să fie caldă. Așa se fac șosetele, calde, când le pui pe calorifer. Nu doar la București, peste tot.

Mi-a fost un pic frică să traversez pentru că la trecerea de pietoni se făcuse o ditamai grămada mare de zăpadă, nu chiar cât o mașină, și eu trebuia să trec cu piciorul peste ea, nu aveam cum, dar am avut cum până la urmă că altfel nu mai ajungeam la magazin și am călcat direct într-o baltă mare, noroc că șoseta mea era deja udă și nu mai aveam de ce să mă supăr. Cu mine a mai traversat o doamnă care a zis la telefon: „Se merge foarte greu, practic am experimentat menopauza la ce bufeuri am, mă mir că nu mi-a ieșit nicotina prin geacă.” Multe cuvinte noi.

Niște oameni buni făcuseră un fel șanțuri prin zăpadă ca să aibă oamenii pe unde să meargă spre unde aveau ei treabă, abia acum se vedea ce mare e zăpada, dar nu putuseră nici ei să le facă foarte late și încăpea doar un om și, dacă unul intra primul pe șanț cei din direcția cealaltă trebuia să aștepte până ajungea el în capăt, că nu aveai loc sau trebuia să pui piciorul în zăpada mare ca să te dai mai așa. Și șantul aluneca pentru că era alunecos și trebuia să calci cu grijă, iar mie mi-a fost rușine că nu știu să mă grăbesc când mă așteptau alți oameni, dar și ei mergeau încet.

În fața magazinului era o doamnă care nu părea fericită la față și care fuma privind în gol ceva ce nu se vedea. Dumneaei fuma țigări experimentale și m-a văzut că nu știu ce să fac cu câinele și eu am întrebat-o dacă mai stă să fumeze și sigur s-a prins de ce o întreb, că voiam să țină un pic câinele, și mi-a zis că nu, nu mai stă. Până la urmă, l-am legat de un coș de gunoi și am avut grijă să nu se murdărească lesa, dar tot s-a murdărit.

Am intrat la magazin și am luat tot ce era nevoie, pe jos era mult jeg, deși eu n-am voie să spun cuvântul ăsta că nu e unul potrivit pentru vârsta mea. Dar eu ce să fac dacă asta era pe jos și se vedeau urme de talpă de om? Doar de om se vedeau, că nu ai voie să intri cu câini acolo, altfel s-ar fi amestecat urmele de câini cu cele de om. Când am ieșit de la magazin, doamna tot acolo era și m-am uitat fix la dumneaei, ca să înțeleagă că am văzut-o și să se simtă prost că nu a vrut să-mi țină câinele două minute și acum avea lesa murdară. M-a văzut că am văzut-o.

Apoi tati a blocat o stradă întreagă ca să se asigure că eu intru în școală, pentru că n-a vrut să mă ducă el până la ușă ca să nu se ude pe pantofi. El a muncit pentru pantofii ăia. Și mi-au răspuns greu la sonerie, Adică a durat ceva până mi-a deschis cineva, dar n-a claxonat nimeni. Oamenii au stat cuminți în mașini și se uitau la zăpadă, că ea nu lucea așa tare că era soarele în nori. M-am mai uitat pe geam și un taxi se blocase unde mă lăsase tati și era o coadă până nu se mai vedea.

Cred că e o compunere destul de mare acum și mă bucur că am scris-o, că nici nu aveam altceva de făcut, poate să mă uit pe tabletă, dar și acolo tot cu zăpada e. Cum a zis bunica mea înainte să moară, că după nu mai avea cum, mai bine frig afară decât în suflet, nu știu ce înseamnă, mai ales că sufletul e îmbrăcat în corp. Doamne ajută și Doamne ferește, zăpada repede mare crește. Ca Făt Frumos. Adișorul Deszăpezitorul.