„Ia-urt, căi-mă-ceeel!” – Povestea lăptarilor, ciobanilor și iaurgiilor din vechiul București

Acum mai bine de-un secol, în București, își făceau apariția lăptarii și lăptăresele care cutreierau străzile orașului pe când se crăpa de ziuă și vindeau lapte dulce și alte bunătăți. Și aceștia nu erau deloc puțini la număr – la finalul perioade interbelice, în 1939, în Capitală erau înregistrați 4.500 de lăptari, care erau acompaniați în „ale laptelui” de iaurgii cu ale lor vase de lut dar și de ciobanii care veneau cu brânzeturi și roți de cașcaval. O tripletă de meserii cu valoare importantă în istoria modernă a Bucureștiului, și cu o poveste pe măsură, pe care o vom prezenta în rândurile ce urmează.

În zori de zi, Bucureștii erau cutreierați de lăptari, lăptărese, iaurgii și ciobani care aduceau la Capitală lactatele care ajungeau pe mesele gospodinelor și familiilor înstărite deopotrivă. Pe cât de banal pare acum să mergi la magazin să cumperi acum o bucată de brânză sau un litru de lapte, pe atât de mult farmec aveau odinioară aceste meserii care au rămas mai mult în negura timpului.

Lăptarii și lăptăresele veneau în București cu „docaru’”

Multă vreme, mai exact până la finalul perioadei interbelice, bucureștenii făceau rost de lapte dulce, unt și lapte bătut de la lăptarii și lăptăresele care veneau dimineața în oraș. Aceștia își cărau bunătățile cu „docarul”, o trăsură mică, cu două sau patru roți, descoperită sau acoperită cu pânză, după caz. Tropăitul cailor și uruitul docarelor era semnul pe care gospodinele și servitoarele familiilor bogate îl așteptau la crăpatul zilei – atunci „coborau” lăptarii din satele vecine în București, după cum se spunea la acea vreme, conform Via București.

În docar, lăptarii și lăptăresele țineau garnițe albe de tablă cu lapte dulce, lapte bătut dar și unt. Bunurile se vindeau cu ocaua (egală cu un litru sau un kilogram), iar un litru de lapte costa 20-30 de bani, laptele bătut era mai ieftin, în jur de 10-20 de bani, în timp ce untul nestors, care se ținea în garnițe cu lapte, se vindea în turte și costa 10 bani bucata. Exista și untul nestors încă de la 1880, fiind disponibil la Capșa, însă prețul era unul exagerat pentru acele vremuri, de 5 lei pe kilogram, însă untul era vândut în bucăți de 250 și 500 de grame.

Activitatea lăptarilor și lăptăreselor nu era privită cu ochi buni de municipalitate, care urmărea în perioada interbelică să modernizeze orașul și să îi ofere un aer occidental, cu cât mai puțini vânzători stradali. Cu toate astea, „docarele” au continuat să bată drumurile pietruite ale Bucureștiului, devenind un fel de „alarmă” matinală pentru locuitori, după cum se relata în „Ilustrațiunea Română”:

„Dinspre Băneasa zorește în uruit vesel un faeton încărcat cu balerci și bidoane. În peisagiul care de-abia acum începe să se populeze, acest întâi mesager formează un punct central, iradiind din el toată bună-voia acestei dimineți timpurii. Dar pe capra lăptăreasa nu e singură.”

Cu puțin timp înainte să izbucnească Al Doilea Război Mondial, în București existau 4.500 de lăptari înregistrați care veneau în Capitală cu produsele lor. De asemenea, în 1923 își începuse activitatea în oraș o lăptărie mare, dar și 120 de lăptării mai mici. În ciuda populației relativ mare a orașului, consumul de lapte era deficitar în comparație cu situația din alte capitale europene. Astfel, cei 900.000 de bucureșteni consumau zilnic 29 de milioane de litri de lapte, o cifră care pălește în comparație cu capitala Franței, Paris, unde 170 de milioane de litri de lapte erau consumați zilnic de cei peste 3 milioane de locuitori.

Iaurgiii și al lor cântec „Ia-urt, căi-mă-ceeel!”

Numele de iaurgiu era atribuit acum un secol atât celor care produceau iaurtul cât și celor care cutreierau orașul cu vasele de lut pline. Vânzătorii de iaurt umblau cu cobilițe, coșuri sau dulăpioare mici de lemn pe roți în care țineau borcănelele de ceramică umplute cu iaurt. Iaurtul se tăia felii, datorită grăsimii care îl făcea mai solid și se punea în vase de lut. Aceștia cutreierau ulițele și strigau „Iaurgiu, iaurt! Iaurgiu, iauuurt!” și așteptau ca porțile caselor să se deschidă pentru ca gospodinele sau copiii acestora să iasă cu castroane sau farfurii pentru a cumpăra iaurtul tăiat felii.

Totuși, cel mai celebru „strigăt” de comerciant se pare a fi „Iaurt căimăcel”, care făcea referire la calitatea produsului. Ca să fie recunoscuți mai ușor de clienți, vânzătorii foloseau diferite linii melodice și lungeau cuvintele pentru a oferi o notă personală. În vremuri de război, textul a devenit mai lung, similar cu cel al vânzătorilor de porumb de pe plajă din ziua de azi:

„Iaurgiu’, a venit băiatu’,

Ia iaurtul, neamule,

Proaspăt și gustos,

De la oltean mustăcios.”

Ultimii dar nu cei din urmă, ciobanii…

În anii 1800, ciobanii din apropierea Capitalei veneau adesea cu lapte sau caș de oaie, fiind un produs extrem de căutat, care se găsea la 15-20 de bani ocaua. Alți comercianți veneau chiar cu caprele la oraș și le mulgeau pe loc, laptele de capră fiind la mare căutare pentru a combate bolile și pentru a întrema copiii mai firavi. Cașul, urda, telemeaua, brânza la burduf, și roțile de cașcaval învelite în foi de viță sunt doar câteva dintre cele mai populare bunătăți care se vindeau în București la acea vreme.

CITEȘTE ȘI

Robert Negoiță își dă întâlnire astăzi cu bucureștenii. Primarul va discuta cu locuitorii despre reabilitarea termică, și nu numai, la Sala Gloria, dar și în alte locații

ALERTĂ | Un accident a avut loc pe Bulevardul Aerogării. Linia 5 de tramvai a fost blocată

Lucrările de reparații a trotuarelor din București continuă, anunță Nicușor Dan. Vizate sunt 8 artere intens circulate