Mie îmi place foarte mult de Domnul Nostru Isus Hristos. Pentru că încă judec, mă simt mai apropiat de El decât de Domnul Buddha, dar asta și pentru că pe Domnul Buddha l-am cunoscut când eram adult, iar pe Isus mi l-a adus spațiul geografic încă de când eram foarte mic.
Deci, ne știm de mai mult timp. În fine, n-aș vrea să las să se înțeleagă faptul că îl apreciez pe Isus într-un spirit ortodox, așa că o să fiu foarte clar și o să spun că îmi place de el în spirit uman, motiv din care de aici înainte nu-i mai scriu decât numele cu literă mare, nu și pronumele care se referă la el, iar această decizie nu se bazează pe o lipsă de respect, ci pe felul în care cred că Isus vedea lumea.
Există o carte cu o istorie foarte interesantă care pe mine m-a ajutat destul de mult să evoluez în timp ce am impresia că, de fapt, stagnez. M-a ajutat și să-l plac pe Isus, pentru că, atunci când m-am apucat să o citesc eram destul de indiferent în ceea ce-l privește. Cartea se numește “Curs de Miracole”, am mai scris despre ea pe aici, cel mai probabil tot de Paște sau Crăciun. Cursul de Miracole a fost scris de-a lungul a șapte ani, între 1965 și 1972, de doamna Helen Schucman, care a spus, fără să se rușineze, că această carte i-a fost dictată de Isus Hristos.
Contextul în care a fost scrisă cartea e de-a dreptul sublim, cum ar fi frumos să fie și practicarea oricărei religii, fără apăsări sau obligații. Doamna Schucman a fost psiholog în cadrul Universității Columbia. Cel mai șmecher e că era atee. Domnia sa avea un coleg de departament, pe domnul William Thetford, cu care nu se înțelegea absolut deloc. Până într-o zi când domnul Thetford i-a făcut doamnei Schucman următoarea propunere: Auzi, mă, Helen? Nu vrei să ne înțelegem și noi ca oamenii?
Helen a zis că a fost pentru prima dată în viața ei când accepta vreuna dintre propunerile lui William. Și a plecat acasă unde, odată ajunsă, a început să audă această voce care i-a dictat Cursul de Miracole și despre care, repet, doamna Schucman nu avea nicio îndoială cui aparține.
Când știi, știi. Helen scria de mână, după care se vedea cu William, îi dicta acestuia ce scrisese, iar el bătea textul la mașină.
Helen a precizat, într-unul dintre puținele interviuri pe care le-a dat, că Isus nu-i vorbea cu voce tare așa cum se întâmplă în cazul celor suferă de schizofrenie, ci cu o voce tăcută și liniștită, asemenea unui gând pașnic și normal. Că știm că, cu toată tăcerea lor, și gândurile pot să urle. Lui Helen îi plăcea viața și uneori nu avea chef de scris când vocea începea să-i dicteze, că mai mergea și ea la câte un șpriț în oraș, gen. Și ce să vezi? Isus se oprea, o lăsa să-și vadă de treaba ei și relua dictarea când Helen avea chef de scris. Aș numi asta bun simț.
Helen chiar l-a întrebat la un moment dat de ce nu și-a ales o măicuță care să se fi dedicat 24/7 scrisului și așa ar fi durat mult mai puțin, iar Isus i-a răspuns: De ce mă mai întrebi asta dacă tu deja o scrii? Pe șmecherie și ăsta mic. Și așa s-au scris vreo o mie cinci sute de pagini. Nu e genul acela de carte de care să te apuci și s-o termini în câteva zile, ci stai la ea și o rumegi un pic câte un pic, mai bine de un an de zile.
Așa.
Cartea asta m-a ajutat să-l înțeleg mai bine pe Isus și ce presupune a fi bun. Am înțeles despre el că avea umor, că avea răbdare, că e normal să-ți mai pierzi cumpătul chiar și pe Calea Domnului, dar că e firesc să te ierți pentru asta, că îngăduința este unul dintre prietenii noștri cei mai buni, că a condamna un alt om e ca și cum te-ai condamna pe tine, că a-l ierta pe altul e ca și cum te-ai ierta pe tine, că vina și frica nu ajută, dar că nu există moment care să nu se bucure dacă îi aducem compasiunea noastră, că absolut totul poate fi iertat și, mai ales, că totul merită să fie iubit. Deci tot felul de lucruri din astea pe care noi nu le facem.
Nu știu prin ce ape te scalzi tu acum, e posibil să nu fii în apele din care te-ar pescui Isus, dar eu, cel puțin, am nevoie de oameni care să gândească așa. Și sunt convins că nu doar eu și că noi toți. Ne scăldăm de milenii în apele tulburi ale judecății, ne lovim de milenii de pedeapsă, de acuzații și așa mai departe. Și suntem cam vlăguiți din cauza asta, pentru că, la modul în care noi, oamenii, gândim la momentul acesta, nu prea ai cum să te simți în siguranță mai pe nicăieri, iar asta e o treabă al dracului de obositoare.
Mie, și nu doar mie, îmi place să cred că reînvierea asta a lui Isus e o chestiune mai mult metaforică decât una fizică. Îmi place să cred că reînvierea lui e mai mult reînvierea minții lui, pentru că omul acesta chiar a înțeles ce înseamnă a fi un om normal la cap.
Acum, cât i-a ieșit, cât nu i-a ieșit, nu avem de unde să știm. Ce știm e că și el s-a enervat și a răsturnat niște mese prin piață, deci n-ar fi chiar neortodox să ne trecem mai ușor cu vederea greșelile unii altora, dar și pe ale noastre, în egală măsură. Eu aș avea nevoie ca în unele momente Isus să se dea jos de pe cruce și să-mi dea vreo două palme, ca mai apoi să se ierte că a făcut-o și să râdem împreună.
E în Cursul de Miracole, la un moment dat, o recomandare care mie mi-a plăcut foarte mult. Bine, tot cursul e pe bază de recomandare, că o minte care nu judecă nu vine niciodată să impună ceva. Și recomandarea zicea ceva de genul: La mine (adică la Isus) să nu veniți cu venerație, pentru că, în esență, tu și cu mine suntem egali, tu și cu mine suntem frați, unii mai mari la minte, alții mai mici la minte, dar frați. Și îmi place chestia asta, pentru că între frați, venerația merge foarte ușor înlocuită cu respectul. Și e o senzația foarte mișto să mergi la un om pe care îl respecți, fără a-l resimți pe acesta ca pe o autoritate, fără a te simți dominat de acesta.
Și noi toți avem nevoie de oameni din ăștia la care să mergem fără să ne fie teamă că vom fi respinși sau pedepsiți sau ignorați. Și noi toți avem nevoie să fim oameni din ăștia, pentru că, la urma urmei, după mintea mea de azi, asta înseamnă a fi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, să ai îngăduința unui părinte bun față de cei de lângă tine și să nu te apuce disperarea când manevra asta nu-ți iese, că, mno, oameni suntem. Am așa impresia, desprinsă din experiență, că lui Dumnezeu îi place ușor, ușor. Suavemente și despacito. Că, dacă îi plăcea pe repede înainte, l-ar fi lăsat pe Isus mai mult pe pământ, iar lucrurile poate s-ar fi rezolvat altfel.
Voi încheia articolul de astăzi dorindu-ne, nouă tuturor, ca mintea să ne reînvie în cap la Paștele Cailor. Am citit pe undeva că expresia aceasta, strict românească și neregăsită în alte limbi, vine de la un obicei mai țărănesc de acum niște câteva sute de ani, maxim două sute.
Cică atunci când era Paștele catolic, catolicii, care nu munceau în zi de sărbătoare, le împrumutau caii ortodocșilor ca să lucreze cu ei câmpul, iar când era Paștele ortodox, ortodocșii, care nici ei nu munceau în zi de sărbătoare, le împrumutau caii catolicilor ca să lucreze cu ei câmpul. Și caii nu apucau să se odihnească niciodată.
Din când în când, totuși, la câțiva ani, Paștele catolic și cel ortodox se suprapuneau și atunci apucau și caii să-și tragă sufletul. Asta ne-ar prinde bine și nouă, să ne ajutăm unii pe alții să ne tragem sufletul. Doamne ajută și Doamne ferește, Paștele Cailor ne izbăvește. Hristos a înviat!
Adișorul Pașteficatorul
Sursa foto: Dreamstime