Sunt mai mult decât mi-aș dori de misogin. Am o mama calculată și sneaky-opresivă pe care inconștient am downloadat-o în restul femeilor din viața mea. Am teorii curioase care să-mi justifice frustrările, cum ar fi aia că patriarhatul tradițional brutal se moștenește generational pe linie femeiască, acolo cred eu că se coc și se rostogolesc miturile "masculinității superioare".
În fapt nu e nimic altceva decat nevoia disperată a multor femei – mame de a-și exercita autoritatea și controlul asupra unor bărbați – fii manipulabili și incerți sau impotenți emoțional. Ca sa ma răzbun pe sentimentul asta, la viața mea am rănit si am trădat. Nici măcar cu cine știe ce intenție, ceea ce aproape că e și mai grav.
Ca sa nu v-apuce rânjetele, bagajul meu nu are nimic special, e foarte larg raspandit. Dar din ce construcții citesc vis a vis de ăștia doi, îmi dau seama că defecțiunile mele sunt orez cu lapte. Voi ați ajuns la contorsionarea macabră de a confunda total „familia buna” cu statusul social, nu cu realitățile ei simple. Iar confuzia e la scara planetara. „Familia” a încetat sa mai fie o structura umană elementară, cu trăsături și contexte, și a fost distorsionată ideologic si ierarhic ca sa justifice orice. În „familie”, tortura poate deveni normă, iar a o denunța echivalează cu trădarea.
Familia regală britanică e probabil cea mai puțin bună dintre familii. Trebuie doar niţică abstracţie de dantele, acolo e mama degenerativă a disfuncționalului și psihozelor, material de congres de psihiatrie, mult peste average-ul general.
Cretinismul că „sunt bogați și celebri” și mai ales culoarea albastră, „cea mai albastră” din artere, nu îi transporta într-o dimensiune metafizică de supraoameni, știți?
Nu mai confundați tradiția instituțională cu real life, acolo e o previzibilă cloacă de pușlamale degenerate plictisite și asurzitor de arogante (sigur, nu toți), pentru care traficul de influență și prestigiu e doar circumstantä agravantă. Au prins un outsider și s-au revărsat.
Mitologia din jurul lor strivește oameni de sute de ani, de multe ori nici măcar cu intenții ușor identificabile. Despre monstruozitățile prin care puterea și faima, ba chiar carisma negestionată transforma familia într-o noapte a minții s-a tot vorbit. Mai ales familia! E ceva banal.
Anacronismul „familiei bune” este o realitate worldwide. Mi l-a forjat până și mie scorpia de maica-mea (ce sacrilegiu…) în caracter. E stafia nerostită a stratificarii sociale medievale încă ţopăitoare. Strivitul noră-sii a fost o preocupare curentă chiar și pentru ea, „înnobilată” cu îmburghezirea infinit mai recent. O dezamăgeam că mă scotea din minți binele pe care mi-l dorea.
Am trăit flagelul „băiatului bun care merită mereu mai mult”, e hidos. Nu vrei decat sa fugi în lume. Standardele, ștachetele, ochii dați peste cap, strâmbatul din nas, aluziile și mega-perfidele telefoane date nevesti-mii cand știa ca nu eram acasă, toata atmosfera groasă încât o atingi cu mâna am exersat-o pana și eu, un pălmaș, ce ceaţă otrăvitoare o fi la ăștia nici nu vreau să-mi imaginez.
Am văzut femei infint mai puțin expuse traumatizate pe viaţă în asemenea medii care instrumentează cele mai rafinate metode de zdrobire a spiritului. Și nu doar femei.
Nu toata lumea are rezistență la mizeria turnată chinezesc în ureche, la șantaj și mitocanii, ce sa mai zic când sunt umflate geometric de cea mai jegoasă presă din lume și de binevoitorii from inside. La care tre’ sa zâmbești când stai la masă, altfel ești o curvă nemanierată.
Actually, cu cât ești mai rezistent, cu cât treci mai en fanfare prin așa ceva, arăți mai degrabă ce subsoluri groase de parvenit ai. Nu chiar toata lumea trăiește doar pentru banii de care sunteți ahtiați să vorbiți, altă psihoza generalizată, că stiți voi, follow the money, un rafinament analitic de te doare părul, știu, mulți ați fi înghițit și căcat doar ca să vă placă pedofilul de Andrew.
Dar, într-un Everest al ipocriziei îndelung exersate, îi acuzăm de parvenitism exact pe aia care îl denunță. Habar n-am cum e nevasta lui Harry, sunt sută la sută ca știți la fel de puțin, dar dacă o istorie că a ei e plauzibilă – și, oho, e – nu cred că există context mai potrivit să fie și adevărată.