„Hanul fără nume” din București. Povestea ascunsă și deloc dulce a colțului sărăcăcios din cartierul Dudești

De Hanul lui Manuc sau de Hanul cu Tei sigur ai auzit până acum, dar ce zici de „Hanul fără nume”? Maghernița din cotloanele Dudeștiului nu are nici pe departe faima sau renumele pe care alte hanuri mari au avut-o pentru București, însă spune povestea unui București deloc romantic și estetic, o poveste fără negustori de peste mări și țări, doar cu oameni simpli și chinuiți de sărăcie.

Departe de centrul orașului, departe de curțile mari ale hanurilor bogate, care erau pline mereu de negustori din toată țara și din țările vecine, care veneau la negoț cu cele mai bune mărfuri, se afla un han care spunea o altă poveste a Bucureștiului, nu cea clișeică a „Micului Paris” strălucitor și înfloritor, ci a Capitalei celor care se chinuiau cu sărăcia și neajunsurile, a celor care purtau pantofi cu rândul și care n-ajung în cărțile de istorie.

„Hanul fără nume”, sau povestea unui București ascuns de ochii lumii

Povestea „Hanului fără nume” a fost prezentată într-un reportaj din publicația „Ilustrațiunea Română, în numărul din 5 martie 1931, conform Andreei Mâniceanu / Casa Filipescu Cesianu. Dacă te iei după nume, ai crede că aici veneau și înnoptau călătorii și negustorii care treceau prin București, mai ales că „Hanul fără nume” era situat chiar la periferia de atunci a Bucureștiului, undeva pe străzile noroioase și sărăcăcioase din cartierul Dudești.

De fapt, aici fugeau de ochii lumii și de dormitul în stradă oamenii amărâți, care se adăposteau în așa-zisul han.

„Un șir lung de căscioare dărăpănate, de o parte și de alta, unele mici ca niște cuburi de joc, altele ochiulețe plângătoare făcute din pământ și scânduri vechi, dărăpănături sprijinite una de alta, legate între ele prin scări primitive sau podețe de cea mai bizară construcție”, așa era descris „Hanul fără nume” în „Ilustrațiunea Română”.

Oamenii străzii veneau aici de nevoie, nu de drag, pentru că cel mai probabil alternativa era cerul liber. Așa că își duceau traiul în acest colț mizer și sărăcăcios de București, care era marcat de năpaste precum tâlhăria, prostituția sau alcoolismul.

Câte odăi avea „Hanul fără nume”, tot atâtea povești triste ascundea

Pentru fiecare odaie din șirul de maghernițe care formează „Hanul fără nume” exista câte o poveste tristă, marcată de lupta pentru supraviețuire. Când cea mai mare dorință a celor care se adăposteau aici era să apuce următoarea masă, era evidentă diferența enormă dintre acest loc parcă blestemat și zonele înstărite ale Bucureștiului.

Reportajul realizat în „Ilustrațiunea Română” pătrunde în câteva din odăile hanului, și scoate la iveală câteva povești de viață de-a dreptul unice. Spre exemplu, una dintre locatare era o tânără, Anica, venită la București fiind mai mult hușuită de acasă de sărăcia lucie. Ajunsă în Capitală, fără bani și fără să știe pe nimeni, Anica și-a căutat de muncă zile bune, dormind între timp pe unde apuca. În cele din urmă, a dat de o femeie care spunea că vrea să o ajute, dar care în cele din urmă s-a dovedit a fi de fapt o escroacă, ce dorea să o vândă către o casă de prostituție. Tânăra a fugit în cele din urmă, ajungând să fie „rezidentă” la „Hanul fără nume”, ajungând să cerșească și să îi roage pe oameni „să facă pomană și s-o trimită la sărăcia ei de acasă”.

O altă odaie adăpostea mai mulți cerșetori care se strânseseră în jurul focului pentru a se încălzi. „Căldura și mizeria i-a înfrățit pentru noaptea pe care o vor petrece sub același acoperiș, pentru câteva ceasuri de odihnă și de liniște, feriți de ochii iscoditori ai poliției”, se relatează în reportaj.

Ultimele dar nu cele din urmă din această înșiruire sunt trei tinere, mai degrabă adolescente, care aveau între 13 și 20 de ani, și care locuiau împreună într-o odaie. Cea mai mică, pe numele ei Agafia Răsciuc, practica prostituția și venise în București din Cetatea Albă. Celelalte două tinere se numeau Naketenko și Anastasia Dobronskaia. Prima dintre ele era de origine rusă, avea părul roșu și ciufulit, mulți pistrui pe față și era scundă și plăpândă, potrivit descrierii din reportaj. Între timp, Anastasia avea un aer aparte, cu o privire pătrunzătoare și rece, caracterizată de indiferență și nonșalanță.

Dacă vă întrebați cât de sărace erau cele trei, vă spunem un singur lucru: acestea aveau o singură pereche de pantofi, pe care o purtau „la comun”: când una dintre ele pleca în oraș încălțată, celelalte două rămâneau la „Hanul fără nume” și își păzeau odaia.

Cam așa era prezentată atmosfera de la „Hanul fără nume”, acest colț obscur și uitat al Bucureștiului interbelic, care este mai mereu amintit și elogiat pentru bunăstarea și frumusețea pe care o vedeam (doar) într-o parte a Capitalei.

Citește și

• Povestea Hanului Solacolu. Cum a ajuns unul dintre cele mai luxoase hanuri ale Bucureștiului de altădată o ruină
• Povestea complicată a Hanului Gabroveni. Unde se afla de fapt fostul han
• Povestea uneia dintre cele mai vechi străzi din București – Strada Franceză