Hannibal Lecter a dat în mintea copiilor. “The father”, o dramă dementă cu Anthony Hopkins într-un rol magistral, film de Oscar clar ca “Buna ziua!”

Diabolicul și înfricoșătorul Hanibal Lecter nu o să mai muște pe nimeni de ureche, s-a terminat, nu o să mai deranjeze, niciodată. Are demență, iar mulți dintre cei care au văzut “The father” la Sundance s-au cărat din sala. Nu că filmul ar fi prost, ci pentru că este insuportabil. Cine are sau a avut părinți sau bunici sau prieteni care la un moment dat s-au damblagit vor fi primii care vor fugi. Dar, nu fugiți că nu aveți unde să fugiți. Da, este o poveste fără speranța, dar are un mare talent: te face și pe tine, Spectatorul, să fii puțin confuz, dezorientat, să nu mai înțelegi cine cu cine, când, de ce, pentru cine, ce rost are. Te ajuta să-i ințelegi pe cei care suferă de boala asta care ia ce are omul mai de preț: mintea.

Unde mi-e ceasul? Mi-ați furat ceasul. Caută ceasul. Nu ai văzut ceasul meu? Sunt sigur că îngrijitoarea Angela mi-a furat ceasul. Dar, uite că am găsit ceasul. De ce l-am găsit? Pentru că l-am ascuns ca să nu mi-l fure ingrijitoarea Angela. Cred că ți-ai pus ceasul în dulăpior, tată. Nu, nu l-am pus în dulăpior. Unde este dulăpiorul? Eu sunt dansator de step. Nu, tată, ai fost inginer. Am lucrat la circ.

“La Paris nici măcar nu se vorbește englezește”

Eu nu am dulăpior. Avem noi dulăpior? Ce este un dulăpior? De ce pleci la Paris? Ți-ai găsit pe cineva acolo? Pe Paul? Dar, la Paris nici măcar nu se vorbește englezește.

Asta e apartamentul meu.Vreți să mă dați afară din apartamentul meu? Cine este omul ăsta, de ce zice că este soțul tău? Dar tu ești divorțată, deci nu e ăsta soțul tău. Tu ești fata mea? Tu nu ești fata mea. Tu cine ești? Tu ești divorțată de cinci ani, de ce spui că ești căsătorită? Pleci la Paris? De ce pleci la Paris? La Paris nici măcar nu se vorbește englezește.

Și uite așa o ține tot filmul Anthony Hopkins, Anthony este și numele personajului din film. Are demență, halucinații, nu mai știe cine sunt cei din jurul sau și cine este el. Anthony nu mai controlează realitatea, capacitatea sa mentală a intrat într-un declin ireversibil. Dar, pentru noi este educativ. Ne ajută să înțelegem cât de cumplite sunt aceste boli pentru cei bătrâni. Ne ajută să-i înțelegem mai bine și să empatizam cu ei. Ne întristează cu un rost. Ne spune, indirect, că toate sunt zădarnicie si goană după vânt și că ar fi frumos să fim norocosi la bătrânețe să scăpăm teferi.

Un film care te năucește și te ajută să-i înțelegi mai bine pe cei care suferă de afecțiuni neurologice

Eu scriu la laptop acum despre “The father”, despre cum o să ia Anthony Hopkins Oscar pentru că a dat în mintea copiilor. Eu nu am copii. Eu cine sunt? Ești Toni, Antoaneta Dohotariu, locuiești pe strada Speranței. Scrii la site. La B365. Eu nu sunt Toni, pe mine mă cheamă CTP. Nu, nu te cheamă CTP. CTP nu scrie la B365. Ba da, mă cheamă CTP și fac cronică de film în fiecare vineri aici, la B365. Uite, mi-a căzut părul, sunt CTP. Am chelie. Băi, încetează, ești Toni.Tu ai o distorsie sacroiliacă stânga, ai fost la medic ieri, la Spitalul SRI din Balotești. Nu ai demență. Încă. Nu am nimic, joc tenis mâine, îmi place tenisul. Joc tenis mâine cu CTP. Ba nu, tu nu știi să joci tenis. Nici de masă? Nici de masă. Dar, ce știu eu să fac? Să scrii. Ca CTP? Nu, nu ca CTP. Lucrez la SRI? De ce am fost la Balotesti, la Spitalul SRI?

Să te ferească Brâul Maicii Domnului să crezi că ești CTP în miezul zilei, că nu degeaba spune rugăciunea populară “Doamne, poți să îmi iei orice, orice poți să-mi iei pe lumea asta, dar să nu-mi iei mințile”. Lasă-mi judecata intreagă.

Filmul care ne fracturează percepția asupra timpului si a spațiului

Ce mi-a plăcut în “The father” este felul în care regizorul și scenaristul Florian Zeller schimbă locațiile, actorii, sensul, dialogurile, totul. O găselniță excepțională. Practic, îți dă una în moalele capului și trebuie să faci eforturi ca să înțelegi ce se întâmplă. Te trimite să vezi povestea prin ochii lui Anthony, pe măsură ce se schimbă personajele care intră în contact cu el. Ginerele, fata lui care nu e fata lui, îngrijitoarea care nu e îngrijitoare. Apartamentul care nu e apartament. Te zăpăcește. Îți fracturează percepția asupra timpului, trăiești în filme care nu-ți aparțin. Florian Zeller modifică tot timpul decorurile, așa că începi să pui la îndoială totul, trăiești ce trăiește bătrânul. Simți ce simte bătrânul. Doare. “Cât timp mai ai de gând să stai aici, enervându-i pe toți”?, se intreabă ginerele, dar, de fapt ginerele nu spune niciodată asta.

Există o singură realitate palpabilă: Anthony Hopkins va lua Oscarul

Care este adevărul? Singurul și marele adevăr? Că Anthony Hopkins, cel mai vârstă actor nominalizat la Premiile Oscar 2021, va lua Oscar, nu are cine să-l învingă, nu are cum, e un actor prea bătrân, prea inteligent și prea lucid ca să rateze Oscarul. Trece prin toată gama de sentimente, se enervează, se întristează, tace, se chinuie tot timpul să își explice ce se întâmplă, luptă, se sperie, și la urmă plânge ca un copil. Este ca atunci când te dai pe tobogan, creierul alunecă și cedează in viteză. La început face conexiuni greșite, îi filează o lampă, apoi două, apoi toate, apoi fac scurt circuit, pocnesc și se facă întuneric în sală. Ce sală? Despre ce sală vobesti? Sala de cinema. Dar, Toni, tu nu ești la cinema acum. Dar, unde sunt? E pandemie, cinematografele sunt inchise. Îmi pare rău. Nu sunt la cinema.

De fapt, două adevăruri mari sunt pe lume. 1. “La Paris nici măcar nu se vorbește englezește” și 2. Tu, Toni, tu ești CTP. Ba nu, nu sunt CPT. Ba da, ești CTP, dar nu îți mai amintești.

E un film care o să-ți rămână mult timp în cap. Atât timp cât ai cap.

Anthony Hopkins concurează la categoria Cel mai bun actor cu Riz Ahmed ( „Sound of Metal'”), Chadwick Boseman ( „M’a Rainey”s Black Bottom”), Gary Oldman („Mank”) si Steven Yeun („Minari”). Abia aștept să vă spun despre Sound of metal, ăla e și mai cool decât ăsta cu cu demența, e cu un cântareț de heavy metal care surzește. Boli de Oscar, n-ai ce-i face.

Nota B365.ro Toni a văzut deja multe filme pentru noi. Bine, probabil că în primul rând  pentru ea, dar imediat apoi, pentru noi. Câteva:

• Bunica injură si umblă in chiloți bărbătești prin casă. “ Minari”, un film tandru și puternic despre viața unei familii de emigranți coreeni în America. Visul coreean în State
• „Când viața îți oferă limonadă, ia-o!” A apărut sezonul 3 din “Familia Shtisel”, o delicatesă senzațional de duioasă și plină de umor despre viața unei familii ultrareligioase din Ierusalim
• Președintele care a legalizat marijuana, căsătoriile gay și avorturile în Uruguay. Un documentar excepțional semnat de Kusturica despre Jose Mujica, cel mai sărac șef de stat din lume
• Mafia moare, dar nu se predă. Uitați de “The Godfather”, a apărut modelul upgradat al tuturor filmelor cu mafioți: sângerosul și imprevizibilul “Il traditore”
• Actorul Christoph Waltz lovește din nou: e gigolo de babe bogate în “Georgetown”, debutul sau regizoral. Flegmaticul din “Django” și satrapul din ”Inglourious Bastards” se întoarce
• Când în Rusia protestele sunt zdrobite, să vezi “Leviathan”, un film politic rusesc despre Stat – monstrul atotputernic care nu poate fi învins niciodată