Halele Centrale, zise și „Pântecele Bucureștiului”. Povestea locului unde se vindea și se cumpăra toată ziua și unde se dregeau oamenii după beție

Halele Centrale au rămas astăzi o simplă amintire, însă în Bucureștiul de odinioară, neatins încă de planurile regimului comunist, aici se afla „stomacul” orașului, locul unde se vindeau și cumpărau cărnuri, legume și fructe de toate felurile și aproape orice i-ar fi trecut prin cap bucureșteanului de acum. Și tot la Halele Centrale începeau raziile poliției și se încheiau bețiile bucureștenilor.

Înainte de mall-uri și de supermarketuri, în Capitală locul unde se aduna toată lumea din oraș la cumpărături era unul mare (și lat) – Halele Centrale. Dacă Bucureștiul ar fi un stup, Halele Centrale ar fi locul de unde s-ar hrăni toate „albinele” și de unde mâncarea ajungea în casele din tot orașul. Gospodine, negustori, slujitoare și mulți alții veneau aici încă de când se crăpa de zi și rădeau tot ce se găsea în hale și pe tarabe. Tot de aici puteai să cumperi și flori și ce mai căutai pentru casă dar și să închiriezi sau să angajezi tăietori de lemne, grădinari sau servitori, potrivit Via București.

„Aci e nodul comercial al capitalei și hrana ei. Fiindcă în halele centrale se întâlnesc toate străzile negustorești: Lipscanii, Moșii, Carol, Smârdan. De aci se aprovizionează toată capitala cu carne, cu pește, cu legume, cu fructe. Aci este și piața de flori, de aci se pot angaja servitoare, grădinari, tăietori de lemne, țigănci pentru văruit. Se pot cumpăra scoarțe românești, și semințe și flori, săpun și opinci, oale și smântână, stambă și șireturi de ghete.”, scria Mircea Damian în lucrarea sa „București”.

Halele Centrale, zise și „Pântecele Bucureștiului”. Povestea locului unde se vindea și se cumpăra toată ziua și unde se dregeau oamenii după beție

Deloc surprinzător că întreaga zonă din centru era un freamăt și o agitație continuă, pentru că era greu să urnești din loc și să hrănești toți locuitorii Capitalei. În 1936 spre exemplu, în București locuiau puțin peste 650.000 de locuitori, care consumau zilnic între 150 și 175.000 de kilograme de carne de la 3.400-3.500 de vite și peste 50.000 de păsări, 50.000 de kilograme de mălai, între 300 și 400.000 de ouă, undeva pe la 115.000 kilograme de cartofi și peste 100.000 de kilograme de zarzavat… Astfel, putem spune cu ușurință că Halele Centrale erau stomacul, pântecele, burta, farfuria (spuneți-le cum le vreți) Bucureștilor.

Dar ce găseai mai exact la Halele Centrale? Aproape de Dâmbovița, fix în „buricul” orașului, se ridica „Sfânta Treime” formată din Hala Mare, Hala de Pește și Hala de Păsări. Dacă urcai puțin spre dealul Mitropoliei, vedeai șirurile de tarabe ale pieței de fructe și legume Bibescu-Vodă. Pe cele două maluri ale Dâmboviței, la distanță de doar câteva sute de metri, puteai să găsești aproape tot de ce aveai nevoie, la prețuri mici (pentru a menține marfa în mișcare), și pentru a chema aici bucureșteanul tot la 2-3 zile. Deci cam cum e azi la supermarketuri. Hmm… „…de cum se lumineaza de ziuă, sunt luate cu asalt de un întreg popor de cucoane, de bucătărese, de servitoare, de gospodari, de restauratori, o lume înarmată cu coșuri și panere, care se înghesue, se frământă, se agită, discută, se ceartă, cumpără, protestează…”.

Bineînțeles, aici nu veneau doar bucureștenii de rând, la Halele Centrale veneau și comercianți mai mici sau mari să se aprovizioneze – „detailiști” sau slugile și servitorii celor mai înstăriți.

Când au apărut Halele Centrale

Comercianții au apărut în mijlocul orașului pe timpul Regulamentelor Organice, undeva la 1834, însă piața era dezorganizată și haotică. Aproape trei decenii mai târziu, pe vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, se decide construirea unei hale impresionante, inspirată de „les Halles” aflate pe malul Senei, în Paris. Hala urma să fie axată pe vânzarea cărnii, și pentru acest proiect autoritățile l-au desemnat pe afaceristul francez Alexis Godillot. Halele pentru păsări și pește au fost ridicate ulterior, pe măsură ce aici au venit din ce în ce mai mulți comercianți cu fel de fel de produse pentru locuitori.

Liniștea din hala de pește și haosul din hala de păsări

Deloc surprinzător, cea mai zgomotoasă parte din Halele Centrale era cea unde se vindeau păsări vii, unde printre glasurile zburătoarelor răzbeau conversații umoristice, precum următoarea discuție surprinsă în „Ilustrațiunea Română” în septembrie 1929.

„Într’un colţ, o gospodină care n’a uitat să’şi sulemenească faţa ca o sorcovă, «cercetează» o pereche de găini. Cu degetele înfipte în penele găinilor, explorează diferitele regiuni, probabil pentru a stabili cantitatea de grăsime de care dispun; apoi, cu gravitatea celui mai desăvârșit cunoscător, dă sentința:

– Slabe de mor în mână. Nici gratis nu le iau.

Vânzătoarea, o precupeață «de rasă», acoperită de sus până jos de fulgi, un fel de uniformă a acestor negustorese, protestează violent, într’un vocabular dintre cele mai amuzante. Apoi smucind păsările din mâna gospodinei, îi spune:

– Te pricepi la găini, cum mă pricep eu la sulimanurile dumitale. Găina este slabă pentru că ouă. Face săraca 2 ouă pe zi. Asta face 7 lei pe zi. În cincisprezece zile ţi-ai scos banii şi mănânci găina pe gratis… Ai înţeles?

Femeia, surprinsă de această socoteală, rămâne o clipă pe gânduri apoi, aducându-şi aminte de insulta cu sulimanu, îi răspunse:

– Acum nici dacă-mi plăteşti n’o mai iau.”

Haosul din hala de păsări era completat de liniștea din hala de pește. Și asta nu pentru că peștii nu ciripesc din acvarii, ci pentru că nu prea se înghesuiau cumpărătorii. Și nici peștele nu prea era din belșug.

„Doi pensionari cu părul alb, discută în faţa unui compartiment plin cu peşte sărat. Sunt două-trei ciortane, dar sunt atât de scumpe de parcă sunt aduse de la Polul Nord.

– Peşti de reclamă, domnule. Sunt peşti pentru bogătaşi, nu pentru noi…

– De ce’or fi atât de scumpi? Cu cât s’au înmulţit şi s’a eftinit preţul peştilor de pe Calea Victoriei, pe atât s’a scumpit prețul peștilor veritabili. Vânzătorul de peşte se amestecă şi el în vorbă:

– Scump cumpărăm, scump vindem. Vine peşte puţin şi cât vine se vinde dis de dimineaţă… Dacă aveţi dv. mai ieftin, cumpărăm…

Pensionarii se priviră miraţi, apoi unul adăugă :

– Balta noastră e biata pensie. Şi nici ea nu mai are peşte…”

Tot la Halele Centrale începeau raziile poliției și se încheiau bețiile bucureștenilor

Fiind în mijlocul orașului, era mai greu să eviți Halele Centrale, mai ales pentru că pe aici treceau o bună parte din liniile de tramvai, pe aici mergeau mașini și căruțe și să nu uităm de vânzătorii ambulanți sau de hoții de buzunar. Așa se face că de fiecare dată când căutau infractori sau bandiți, polițiștii începeau vânătoarea de la Halele Centrale. Hoții profitau de forfotă, de mulțimea de tarabe și de magazinașe și se făceau nevăzuți fie în mulțime fie prin ceva crăpături sau prăvălii mărginașe.

Dimineața, înainte să se crape de ziuă și să înceapă să vină pâlcurile de oameni la cumpărături, la mesele din hală unde puteai să mănânci apăreau petrecăreții încă amețiți de aburii alcoolului dar și de nesomn, care mâncau aici o ciorbă de burtă sau de acritură care îi scăpa de rău și de mahmureală.

CITEȘTE ȘI

Cele 6 minuni din București cum nu mai gaăsești nicăieri în lume

Povestea „Afacerii Ioanid”, jaful răsunător din București care a marcat perioada comunistă

Bucureștioara – povestea pârâului îngropat în inima Bucureștiului. A fost acoperit, în timp, de clădiri și era poreclit în culori foarte maro