Hai cu submarinul pe Insula Iubirii!

Nu știu ce faceți dumneavoastră, din adâncul sufletului meu sper că mai bine decât mine, pentru că eu traversez o perioadă foarte iritabilă. Mă enervează orice, cu precădere homosexualii și persoanele interesate de spiritualitate, evident categorii din care fac parte, deci aș putea liniștit trage concluzia că sunt în spume pe mine. Psihicul meu e la ciclu și știu că nu există tampon mai mișto decât rugăciunea și recunoștința, dar nu sunt pe mood-ul rugăciune. Înger, îngerașul meu, tampax de la Dumnezeu… Și mă enervează un pic și Maluma, care se duce bine pe fashion.

Acum e joi, am avut o zi mai bună, că am făcut compulsiv curat în toată casa și mi-a luat vreo șapte ore, dar acum că s-a făcut seară, spumele s-au întors și am stat așa să mă întreb cum aș putea vorbi despre iubire când sunt plin de nervi, că fix asta îmi trebuia mie ca scop în viață, să vorbesc despre iubire. Am o vagă idee de unde îmi vin nervii, mai ales că m-am lăudat de mai multe ori acum vreo trei sau patru săptămâni că pe mine anumite aspecte lipsă din viața mea nu mă transformă într-un isteric. Și nu, nu vorbesc despre țigări. Da.

Eh, dragii mei, ciao belli, altă zi altă situație. Dimineața s-a pogorât peste România ca o pleoapă de catifea care se ridică să lase liber al treilea ochi. Am avut o noapte foarte bună, nervii s-au disipat spre apus, iar zorii s-au împrăștiat deja de jur împrejurul orizontului, căci ce e ziua dacă nu niște zori pe care răsăritul îi stropește pe peretele cerului. Alt mood, mult mai țanțoș, în dimineața asta, decât în primele două  paragrafe pe care le-am scris aseară.

Articolul trebuia să fie despre tragedia cu submarinul, dar nu am apucat aseară să ajung la subiect, pentru că cedez tot timpul tentației de a o da cotită. Între timp s-a aflat că cei cinci pasageri au murit în urma unei implozii, cu șanse foarte mari să nu-și fi dat seama ce li se întâmplă, și nu după cinci zile în care s-au sufocat progresiv. Am văzut multe comentarii în care oamenii răsuflau ușurați că măcar nu s-au chinuit, am văzut multe comentarii care făceau mișto de acest accident, unele rău intenționate, altele de un umor foarte bun. Am văzut și multe comentarii care le băteau obrazul celor care făceau mișto, și mai multe comentarii ale unor persoane mai conservatoare care scuipau pe cei care făceau mișto. 

Am văzut multe comentarii, mult mai multe decât aș vedea de obicei pe pe Insta, pentru că, v-am zis, fiind mai irascibil, trebuia să îmi mut atenția de la isteria mea pe altceva. Am citit despre submarin, că n-aveam nervi de filme, mi-a venit să-mi imaginez cum o fi să stai cinci zile cu din ce în ce mai puțin aer, pe fundul oceanului. Mai bine nu-mi venea să-mi imaginez. Și să mai fii și cu copilul tău acolo, pentru că asta i-ai făcut tu cadou.

Inițial, am uitat că gusturile nu se discută și, judecându-le inutil decizia de a coborî în abis, mi-am zis că nu eu pot să îi înțeleg pe oamenii ăștia, că nu înțeleg ce bucurie poate exista în a vedea o epavă pe care sigur deja ai văzut-o filmată, că am văzut-o eu, iar interesul meu față de Titanic nu e atât de mare încât să-mi doresc să mă dau cu submarinul. După aia mi-am amintit că gusturile nu se discută și tot după aia mi-am adus aminte și că vizitarea epavelor este un obicei extraordinar de comun nouă, oamenilor.

Eu, cel puțin, am mai avut mai multe relații, parteneri, de prietenie, de tot felul, care s-au scufundat. Tot felul de relații-bărci pe care în loc să le las să plece spre alte zări, am preferat să rămân în ele, să le trag sub apa cu greutatea amarului meu și, mai mult să vâslesc dinspre suprafață spre adâncuri. Pentru că mă încăpățânam să văd yachturi în loc de epave. Mă închideam în ele, interiorul era intact, dar barca mult sub luciul apei. Oho, abia se mai vedea Soarele. 

Uneori, mi s-a întâmplat să părăsesc bărcile astea, dar să mă întorc la ele. Deloc uluitor, cu fiecare vizită la epavă, aceasta se scufunda și mai mult. Dar asta nu mă împiedica să mă întorc din nou și din nou și din nou, că puține relații scufundate se satură înainte de a ajunge pe fundul oceanului minții. 

Și apoi căutăm altă barcă, alt submarin. Ia să vedem noi ce mai scufundăm și ce ne mai scufundă. Totul din cauza romantismului care ne învață, pe scurt, că nu suntem întregi și ne trebuie jumătatea. Romantismule, să mă pupi, că, până nu devin eu barcă cu mine, nici nu mai am chef de tine! Și. uitându-mă ce toate conflictele apărute pe net, la toată contradicția pe un subiect pe care îl poate onora compasiunea, mă întreb: Poți să ai o relație bună cu tine dacă vorbești de rău pe altcineva? Oricine ar fi altcinevaul ăla. Care poate fi aportul pozitiv al unei insulte care, chipurile, apără niște valori care, dacă sunt valori, practic, n-au nevoie de apărare? Demnitatea nu trebuie apărată, ea se simte. Cinstea nu trebuie apărată, ea se simte. Iubirea și tot așa…

Și, din nevoia de iubire din partea altora înainte de a ne-o oferi noi nouă înșine, ajungem să ne scufundăm, iar uneori, spre deliciul publicului, ne scufundăm la televizor. Eu, personal, m-am scufundat la televizor, dar m-a tras umorul la suprafață. Dar nu despre mine este vorba aici, ci despre Insula Iubirii care a început aseară, foarte quality și în forță, ca o torpilă care va scufunda multe submarine în săptămânile care urmează. Mai revin eu cu detalii, dacă e. Ce vreau eu să specific e că altfel te uiți la un reality show când stai mai mult în munți. 

Din fericire, că așa vreau să termin, specia noastră e capabilă de mult mai mult decât să se scufunde. Specia noastră minunată poate să zboare. Am văzut un clip cu un profesor universitar care a revenit în campus după ce, din senin, a fost nevoit să își amputeze un picior. Sute de oameni l-au așteptat și l-au aplaudat. Omul s-a emoționat și a început să plângă, un moment foarte frumos și blând. Și mă bucur că, pe lângă capacitatea de a ne vorbi urât unii pe alții, pe lângă capacitatea de a ne judeca, avem și capacitatea de a ne primi bine, cu brațele deschise, cu vorbe frumoase, cu bucurie că fiecare dintre noi suntem scufundați doar un pic, nu de tot, să ne aplaudăm pentru că toți umblăm cu vâsla minții amputată.  Azi îmi vin niște prieteni în vizită, iar eu, de două zile nu mă apropii de chiuveta din bucătărie ca să fie curată când ajung ăștia. Pentru că am remarcat că îmi place foarte mult și că îmi face bine să îi primesc pe oameni cum se cuvine. Sunt mult mai puțin iritabil când primesc frumos. Doamne ajută și Doamne ferește, toți iubirea o primește. Eu sunt Adișorul Primitorul. Pup prora. Și elicea.