Grupul secret de lângă București și întâlnirile sale periodice

Una dintre marile mele drame din ultima vreme e că, deși la finalul lui 2024 am lansat, după 12 ani de zile de pauză, un al doilea roman, lumea încă este mai interesată de primul. Cimitirul se numește. Bine, e adevărat că, pentru prima carte, am investit un an în promovare, iar pentru a două am făcut doar câteva postări, dar, cu toate acestea, nu mi-e rușine să recunosc că mă așteptam să se vândă mult mai bine. Ce am învățat noi de aici? Că nu e sănătos să ai așteptări. Și că munca de promovare e esențială.

Pe acest fond, în urmă cu vreo lună, am fost contactat de o doamnă care mi-a zis așa: Bună sunt X din localitatea Corbeanca și noi avem aici un club de carte și luna asta am avut de citit… Gata. În mintea mea s-a făcut pe loc scenariul ideal, m-am gândit că cu citit Autonomie, al doilea roman, și mă invită să discutăm despre el.

Deja mă gândeam la ipoteze, cum o să vorbim noi despre bunătate, despre Dumnezeu, despre frumusețea, vieții despre iertare, despre cum suntem sau nu într-o simulare, despre cum lumea va deveni un loc mai bun în urma întâlnirii noastre. Am fost foarte fericit preț de două secunde până când, evident, mi-a zis că citiseră Cimitirul și că n-au avut niciodată oportunitatea de a-l avea invitat și pe autorul cărții pe marginea căreia discutau. 

Chiar și așa am zis că mă duc. În primul rând mie îmi plac foarte mult grupurile de oameni care se întâlnesc cu un scop. De asta mi-a făcut plăcere și să merg la terapie de grup sau la constelații sau alte forme de întâlniri între mai mulți oameni. Îmi place mult de tot să stau să îi ascult, să le aud poveștile, să le fur și să le transform în alte povești. În al doilea rând, fiind destul de detașat de Cimitirul, eram curios dacă mă mai triggeruiește vreo reacție negativă venită din partea cititorilor.

Sunt genul de autor care mult timp a pus la suflet ce s-a scris despre creația lui. Așa mi-a fost mie dat să simt, multă frustrare care n-a făcu alceva decât să-mi arate că mult mai bine să apelezi la discernământ ca să te validezi tu singur, decât să stai ca prostul prins cu mâinile de gardul părerilor celorlalți.

Întâlnirea a avut loc în localul Trattoria Paradis, într-o sală separată, cadru privat. Nu știu dacă aveți și voi asta, dar mie mi-e rușine să comand ce-mi place atunci când mă invită cineva la masă, în sensul că îmi place vita la grătar și aia, de obicei, e cea mai scumpă din meniu și mi-e jenă să-mi iau ce e mai scump pe banii altora. Nu e cazul dacă sunt prieteni apropiați, pe ei mi-e ușor să-i fac de bani. Știu că, în schimbul lor, le pot oferi oricând sfaturi pe care să nu le pună în aplicare. Mi-am luat un risotto, bun.

Mi-am propus pe drum să nu beau deloc, prin urmare primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns la locație a fost să îmi comand un whisky dublu și chiar cred că ne ajută aceste mici momente să ne iertăm atunci când nu facem ceea ce ne propunem.

Cum m-a obișnuit viața, acolo erau doar femei, șaisprezece sau șaptesprezece, am numărat, dar nu mai știu. Prima care m-a abordat a zis că sunt primul autor care acceptă să vină la întâlnirea lor. Am întrebat dacă i-au mai invitat și pe alții, mi s-a răspuns că nu. Superb.

Părerile despre carte, că la ele voiam să ajung, au fost și pro și contra. Cele mai contra au fost legate de limbajul licențios al cărții, cele mai pro despre imaturitatea justificată a personajului principal, asta pe scurt. M-am bucurat pentru mine că nu m-a deranjat ce s-a spus mai neplăcut despre carte. Le-am explicat că în cărțile pe care le scriu acum înjur mult mai puțin, pentru că limbajul meu s-a schimbat foarte mult în ultimii ani.

De ce voiam să ajung la aceste păreri? Pentru că mi-a plăcut foarte mult nuanța cu care s-au contrazis membrele clubului de lectură. Fără să se dușmănească. Și râzând foarte mult. Și observând lucrul ăsta, mi-am dat seama că nu era nevoie să discutăm despre noua mea carte ca lumea să fie un pic mai bună, era suficient că există acest grup. Sper eu că și multe altele ca el. 

Deși au apărut multe opinii diferite, deși uneori acestea au fost spuse mai răspicat, la final toată lumea s-a ridicat zâmbitoare și prietenoasă. Și cred că m-au plăcut mai mult pe mine decât le-a plăcut cartea mea și o să extrapolez un pic aici, dar cred că e lucru mare să nu judeci pe cineva pe seama unor lucruri pe care le-a făcut în trecut.

Am primit foarte multe întrebări, dar una dintre ele îmi va rămâne mult timp în minte. O doamnă m-a întrebat dacă îmi place muzica. I-am răspuns că foarte mult și apoi m-a întrebat ce melodie cred eu că s-ar potrivi clubului lor. I-am răspuns așa: Pentru că începe cu o deosebită delicatețe, ca o mângâiere, iar apoi se transformă într-un cântec al unui stol în care fiecare pasăre cântă pe limba ei, cred că Bohemian Rhapsody. 

Nu mi-am dat seama atunci pe loc, dar, odată ajuns acasă, am realizat cât de mult seamănă această întrebarea cu cea cu care îmi încep cel de-al doilea roman: Pentru tine care a fost cântecul care te-a făcut să te îndrăgostești de muzică? Ce cântec te descrie cel mai bine?

Ah, că uitasem… În cazul în care ești unul dintre oamenii care nu știu cum funcționează un club de lectură, organizarea este în felul următor. Cineva anunță că vrea să facă un astfel de grup, alții se înscriu. Odată grupul format, fiecare membru propune câte o carte spre a fi citită. Fiecare membru își argumentează propunerea cum știe el mai bine. Apoi grupul votează argumentele care i-au convins cel mai tare, iar cartea cu cele mai multe voturi câștigă. Din acel moment, membrii grupului au o lună la dispoziție să citească. Apoi se întâlnesc și discută.

Cam atât pentru astăzi, ne doresc să citim cât mai mult și să ne certăm cât mai puțin. Și să ne ascultăm cântecele dictate de inimă, nu cele pe care ni le impune mintea. Doamne ajută și Doamne ferește, literatura ne cucerește. Adișorul Recititorul.